Despre deconstructivism

L-am văzut deunăzi, pe coridoarele Universităţii, extrem de trist, pe colegul meu de la Filozofie, profesorul Pablo Pidmeu Pelicanu (cunoscut şi ca "PPP-ul poststructuralist"!), cel mai mare gânditor deconstructivist român, format direct, nemediat în vreun fel, din ideologia lui Jacques Derrida. Porecla amintită ("PPP-ul…") îi venea tocmai din această descendenţă filozofică pe care şi-o asuma aproape fanatic. L-am întrebat, se înţelege, de ce era aşa de abătut. Răspunsul lui sec – "M-a părăsit soţia şi a luat şi copii cu ea!" – m-a tulburat profund, întrucât o ştiam bine pe doamna Pidmeu Pelicanu şi nu o credeam a fi genul "divorţabil" (în regim de urgenţă). După un răgaz meditativ, Pablo a decis să-mi spună câte ceva despre drama prin care trecea. "Mi se trage de la poststructuralism", şi-a început el povestea. "Am fost un deconstructivist avant la lettre, înainte să am vreo tangenţă cu opera lui Derrida. Sunt mărturia vie, proba istorică a faptului că filozofia autorului Gramatologiei nu e doar o teorie. Deconstructivismul a constituit plămada biografiei mele. Descoperindu-l pe Derrida, nu am făcut decât să dezvolt semnificaţii, contururi analitice pentru nişte realităţi concrete care se derulau deja plenar în existenţa mea… Am trăit o copilărie definită de diseminare, de migrarea perpetuă a centrelor, aşa cum descrie marele Jacques limba, lumea, istoria. Însăşi identitatea mea a fost duală, dar nu în formă schizoidă, ci diseminată. Părinţii mei şi-au preluat unul altuia numele de familie. Pidmeu, tata, a devenit Pelicanu, iar Pelicanu, mama, a ajuns Pidmeu. Am resimţit asta mereu ca pe un transfer de centru, ca pe o mişcare dinspre un reper către altul, finalitatea fiind o variantă de consubstanţializare, de simbioză, de complementaritate a nucleelor unei reţele infinite de semne. Argumentul? Păi chiar maniera variată – diseminată, iată, ea însăşi! – în care mă porecleau colegii la şcoală. Când Pigmeul Pelican, când Pelicanul Pigmeu, când numai Pelican sau numai Pigmeu, când Pigmeoid ori Pelicanifer. O veritabilă deconstrucţie identitară care mă fascina şi mă determina să accept fericit până şi şuturile ce însoţeau, de regulă, respectivele aplelative…"

"Comportamentul alor mei era, intuitiv, poststructuralist. Ce spunea tata disemina, prin mine, într-o altă variantă de reprezentare semantică până să fie preluat şi de mama, iar ce afirma mama se convertea – tot prin intermediul meu, desigur, pentru că eu jucam rolul catalizatorului din reţea! – într-un semn nou de comunicare. Până la urmă mâncam bătaie de la amândoi, însă mă bucuram enorm. Miza migrării dintr-un spaţiu în cealălalt rămânea prioritară. Aveam sentimentul că plutesc pe o mare de semnificaţii relaţionate, unde absolut totul părea posibil. O călătorie fără sfârşit, a descentralizării nemărginite. Deconstrucţia ad infinitum, cum o numeşte Derrida. Pot constata că, de mic, am descoperit cumva elixirul vieţii eterne, deoarece, în interiorul acestei diseminări, se revela o dinamică perpetuă. Astfel m-am întâlnit cu Jacques şi cu vizionarismul lui manifest, cel care a dat consistenţă ideologică universului meu consolidat, în prealabil, empiric. Nu am abandonat nici dimensiunea biografică a poststructuralismului. Am convins-o pe nevastă-mea (care era Lenuţa la ea de acasă!) să-şi schimbe prenumele, în acte, în Pablita. Devenea Pablita Pidmeu Pelicanu, centrul meu identitar diseminat, dar, în egală măsură, complementar. Pe copii i-am considerat treapta următoare în procesul migraţiilor infinite, noile centre de ilustrare a reţelei noastre de semnificaţii. Băiatul, care are acum 17 ani şi e baschetbalist de performanţă, a devenit Pavle, iar fata, de paisprezece în prezent, Pavla. Elementele contemporaneităţii în construcţia iniţiată de părinţii Pidmeu şi Pelicanu… Nu m-am limitat doar la atât, cu siguranţă! Am pus toată istoria noastră, tot tumultul nostru existenţial în ecuaţia poststucturală. Am intervenit în felul în care mâncam şi în care trăiam. Mobilierul din casă a fost mereu integrat unei scheme de centre complementare. Dormeam, de plidă, fiecare cu capul la picioarele celuilalt, ca într-o reţea. Mai mult, consumam alimentele doar după un proces de diseminare, care implica trecerea lor dintr-o stare în alta, de la proaspăt la alterat. Două centre ale aceleiaşi realităţi… Ei, şi brusc îi văd pe toţi trei, alaltăieri, că-şi fac bagajele să plece. Am încercat să-i opresc,.."

Pidmeu Pelicanu a oftat şi apoi a revenit: "Gigantul de Pavle mi-a tras un cap între ochi. De atunci am început să percep obiectele în dubluri. Dincolo de tristeţea momentului, trebuie să remarc detaliul deconstructiv al fenomenului – şi vizual, mă aflu acum în poststructuralism!! Uite, vorbind cu tine, mă adresez unui Codrin diseminat. Codrin unu şi Codrin doi. Privesc mai ales către cel dintâi, întrucât mi se pare mai prietenos. Codrin doi stă de parcă s-ar pregăti să-mi ardă câteva peste bot…"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi