Despre literatură

Explicaţia e simplă. În timp ce majoritatea ştiinţelor şi disciplinelor se bazează, fundamental, pe raţiune, funcţionând în virtutea unui determinism practic ireductibil, poezia – arta, în general – se raportează la imaginaţie, mişcându-se pe un teren flexibil, apt de a se reinventa. Raţionalul, oricât de convingător pe planul demonstraţiei precise, sucombă, inevitabil, în viciul limitării (complexitatea existenţei nu poate fi cuprinsă într-o formulă fixă, unică şi inexpugnabilă). Imaginarul, dimpotrivă, trece de barierele fireşti, ale condiţiei umane, supralicitând sugestia şi speculaţia care se pot reactiva ad infinitum. Cunoaşterea poetică, bănuia, legitim, Emerson, devine o cunoaştere absolută, chiar dacă ea exclude simetria ştiinţifică. Gândirea artistică are capacitatea de a articula concluzii, fie ele şi de extracţie speculativă, lucru ce defineşte, până la urmă, natura oricărui gest cognitiv. Gândirea ştiinţifică, dacă ar fi să ne amintim o celebră formulare noiciană, se opreşte în silogism, arătându-se incapabilă de ruperea nivelului şi de intrarea în aria conceptului. În pofida subiectivităţii sale de – esenţialmente – poet, Emerson avea, din perspectiva tabloului epistemologic amplu, dreptate. Literatura, ca să rămân în câmpul estetic, dezvăluie, dincolo de aparenta sa „fragilitate” logic-raţională, o dimensiune hermeneutică incontestabilă. Într-o manieră cumva simbolică, ea iradiază către celelalte domenii, pentru a le elasticiza instrumentarul cognitiv şi a le facilita efortul explicativ. Istoriografia, de exemplu, nu poate recompune trecutul până când istoricul nu glisează, benevol, spre speculaţia epică. Austeritatea arhivelor şi monotonia datelor încep să comunice, să fie umplute cu viaţă, abia atunci când imaginaţia istoricului pătrunde în mentalitarul omului arhaic şi construieşte scenarii existenţiale. Adică atunci când „realului” i se atribuie valenţe „ficţionale”.

Dreptul însuşi capătă culoare intelectuală pe parcursul inserţiilor imaginative ale juristului, de-a lungul „ieşirilor” lui aşa-zicând artistice, interpretative, din norma anostă şi, până la un punct, imuabilă. Teologia – care ilustrează, la rândul său, o disciplină a rupturii de nivel, operând, după o expresie plastică a lui Andrei Pleşu, cu „de-neconceputul” – nu poate să-şi expună cunoaşterea decât în reperele structurilor narative (ca şi istoria de altfel). Medicina, sociologia, psihologia, economia şi geografia recurg, în analizele lor de detaliu, la nuanţa estetizantă, care trece dincolo de rigoarea determinismului ştiinţific. Până şi în matematică, fizică ori chimie, speculativul din imaginaţia artistică joacă un rol semnificativ. Coerenţa unei demonstraţii exacte se regăseşte frecvent într-o digresiune imaginară, unde formula „să presupunem că” reprezintă nodul gordian. Geometria în spaţiu, cu precădere, propune scenarii complementare: desluşirea misterelor unei figuri date implică prelungirea ei „ficţională” în figuri adiţionale, care conferă sens unghiurilor şi dreptelor din modelul iniţial. Literatura ascunde, prin urmare, într-un fel straniu, o disponibilitate de a se substitui existenţei, vieţii în ansamblul său. Ea pare să izvorască, în ultimă instanţă, din ascunzişurile clar-obscure ale lumii înseşi, surprinse în dinamică istorică. Nimic nu m-a fascinat mai mult în estetica postmodernităţii – am spus-o de nenumărate ori – ca relaţia stabilită de către noii teoreticieni între text şi existenţă. Cele două fenomenalităţi sunt structuri în sine, inteligibile doar prin medierea sistemelor de coduri. Fiecare cifru disimulează un fapt, semnele textului şi cele ale existenţei impunând, în egală măsură, exerciţii şi, până la urmă, eforturi hermeneutice. De aici şi validitatea unui vechi principiu filozofic – reprezentarea constituie singura formă de „realitate” palpabilă, vizibilă. Sensurile, adevărurile se află dincolo de ea şi pot fi relevate numai prin interpretare. Atât literatura, cât şi lumea devin, implicit, forme de reprezentare şi, în măsura în care acceptăm că reprezentarea poate fi asumată, în primul rând, prin imaginaţie şi foarte puţin prin raţiune, vom recunoaşte drept valabilă şi ipoteza că istoria se suprapune experimentului estetic: protagoniştii lui (ai experimentului estetic) nu mimează fiinţarea, ci o exercită pur şi simplu. Nu întâmplător, personajele istoriei trec, fără mutaţii majore, în universul literaturii. În concluzie, din Cenuşăreasa domeniilor, literatura ar putea fi oricând prezentată – cu argumente credibile – ca un domeniu al domeniilor.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi