Despre o anume fericire

Ce nu mi-a plăcut acolo? Da, neclar, indistinct simţeam la vârsta aceea că eram reduşi la nimic. Eram nişte cârpe de bucătărie: pleoştiţi, şovăielnici şi repliaţi în instincte rele, ca nişte umbrele zdrenţuite, gata să te împungă cu scheletul de aluminiu. Bine, altora, mai grosieri, mai… nu ştiu cum să spun, ca să nu jignesc, le va fi plăcând – nu zic nu. Mie nu!

Dar veneam acum acasă. La acasa mea. Eram fericit, cum vă zic, dar şi o undă de teamă mi se strecura în suflet. Asta cu toate că aveam numai 14-15 ani şi eram, în general vorbind, neîmpovărat de îndoieli. Conturul dur şi nemilos al convingerilor maturităţii încă nu mă împungea ascuţit, ca tăişul unui topor. Arareori totuşi mă împungea. Prea devreme, dar mă înţepa. Ce se va întâmpla cu mine? Eram ca o umbrelă de grădină din poliester – o uiţi acolo, o bat ploile, intemperiile, o decolorează timpul, care trece, frate, trece. O ridică vânturile când vrei şi când nu vrei. Pentru prima dată simţeam asta. Cam devreme, dar simţeam. Timpul placid şi umed începea să mă cuprindă. Umbrelei numite viaţa mea i se decolora pânza, i se bloca osatura, structura de susţinere, mă rog, scheletul, dar eram, totuşi, fericit.

Iar când eşti fericit, orice lucru din lume te face şi mai fericit, chiar şi frigul, chiar şi vacile pe care le vedeam de la fereastra trenului, chiar şi bătrâna din faţa mea: o babă cu părul aspru şi sur. Iar ţeasta ei semăna cu o găoace, ca o scoică.

Mă uitam de la fereastra trenului şi fericirea mi se amesteca cu tristeţea, cu gândurile despre ce voi spune acasă la ai mei. Era o dimineaţă nespus de frumoasă, de o nestatornicie albastră care te înfiora. Corespundea cu starea mea sufletească de atunci. Şi ceaţa zdrenţuită, care rătăcea în vârtejuri domoale în jurul becurilor electrice. Ţâşneau în sus rândunele, împrăştiindu-se ca o mână de seminţe aruncate în cer. Şi, da, simţeam un val inexplicabil de fericire, ca un vânt neaşteptat, care umfla o pânză.

Eram fericit, cum vă spuneam, în adolescenţă. Vârsta iluziilor. Când crezi în cuvinte înaripate, când împrumuţi cu fervoare cărţi, cu paragrafe subliniate, cu explicaţii, când iubeşti pe toţi şi vrei să-i ajuţi pe toţi, când lumea ţi se pare un construct atât de personal. Poate, totuşi, că o umbră de îndoială, de şovăire mi se citea în ochi.

Şi atunci bătrânica cu părul aspru şi sur, cu ţeasta ei ca o găoace ciudată, ca un fel de scoică, care era în compartiment în faţa mea, nu o văzusem până atunci, mai bine zis nu o luasem în seamă, mi-a spus:

– Lasă, nu-i nimic, măi, băiete. O să te descurci tu!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist