Despre ordinea capitalistă (II)

Pe scurt, condiţia fundamentală de posibilitate a unei ordini capitaliste este absenţa autonomiei individuale în sensul de proprietate asupra unei surse de hrană. Doar în acest caz schimburile comerciale pot deveni temelia cooperării sociale. Importanţa sursei de hrană este înlocuită cu cea a sursei de venit, iar autonomia este redefinită ca non-dependenţă faţă de un terţ în asigurarea sursei de venit. În acest nou sens, autonomia este garantată prin liberul schimb şi prin libera concurenţă, iar eventualele limite puse acestor două libertăţi sunt percepute ca tentative de limitare a autonomiei individuale.

Să remarcăm în treacăt faptul că sensul clasic al autonomiei este mai tare decât cel modern. Dacă ai o sursă de hrană şi un adăpost, eventuala absenţă a veniturilor este irelevantă. Într-o ordine capitalistă însă, absenţa venitului conduce automat la pierderea accesului la hrană şi la adăpost.

Nu este deloc întâmplător faptul că manufacturile şi fabricile din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt populate iniţial tocmai de indivizi a căror autonomie în sens tare fie dispăruse, fie era destul de precară: şerbi care nu-şi mai puteau plăti dările şi erau în pericol de a pierde proprietatea asupra pământului, comercianţi şi meşteşugari scăpătaţi şi aşa mai departe. La urma urmei, relaţiile comerciale au fost dintotdeauna instrumentul prin care persoanele sărace sperau să-şi recapete autonomia. În antichitatea greco-latină de exemplu, cetăţenii săraci sau sărăciţi se ofereau de bunăvoie ca sclavi, lucrau în manufacturile stăpânilor lor ca muncitori plătiţi şi, dacă erau economi şi aveau şi ceva noroc, strângeau suficienţi bani pentru a se putea răscumpăra şi a cumpăra un petec de pământ de pe urma căruia să poată trăi, redevenind astfel cetăţeni onorabili.

Ei bine, acest ciclu natural este întrerupt începând cu secolul al XVIII-lea. Dintr-o ordine periferică, o modalitate prin care indivizii să-şi poată recupera autonomia în sens tare, ordinea capitalistă devine treptat din ce în ce mai importantă, până când ajunge să fie singura ordine practicabilă. Dacă nu presupunem un şir de catastrofe care a sărăcit treptat din ce în ce mai mulţi oameni, fenomenul trebuie explicat.

Şi el se explică, pe de o parte, prin originile deloc inocente ale capitalismului modern. Începând cu secolul al XVIII-lea, statele încep să ia măsuri de privatizare a proprietăţilor obşteşti – păşuni, iazuri etc. Consecinţa acestor măsuri a fost că mulţi oameni şi-au pierdut astfel sursa de hrană, au încetat să mai fie autonomi în sens tare. Oricât de dur ar suna, aceste măsuri au fost luate cu scopul precis de a asigura forţă de muncă pentru noile manufacturi şi fabrici.

Şi totuşi, chiar dacă lucrurile s-au petrecut astfel, asta nu explică motivul pentru care, după un lung excurs forţat în lumea capitalistă, cei care se îmbogăţeau suficient în acest proces nu îşi foloseau banii pentru a-şi redobândi autonomia în sens tare – cu alte cuvinte, pentru a cumpăra o sursă de hrană care să le asigure subzistenţa lor şi a familiilor lor.

Adevărul este că unii – ba chiar destui – au procedat astfel. Însă au constatat că, orice ar face, nu-şi mai pot recupera autonomia în sens tare. Aceasta pentru că, simultan cu măsurile descrise mai sus şi a altora similare, statele au început să impună tuturor cetăţenilor lor obligaţia de a-şi plăti taxele şi impozitele numai în monedă, nu şi în natură sau în muncă. Astfel, chiar dacă cineva ar deveni proprietarul unei surse de hrană, el nu şi-ar putea păstra proprietatea decât dacă s-ar angaja şi în relaţii comerciale pe o piaţă monetarizată, pentru a putea obţine banii necesari plăţii taxelor şi impozitelor. Sursa de venit capătă în felul acesta preeminenţă asupra sursei de hrană, iar relaţiile comerciale se generalizează prin aceea că devin practic imposibil de evitat.

Într-un sens, absolut toţi locuitorii ordinii capitaliste sunt echivalentul şerbilor din epoca feudală. Asta nu înseamnă însă că alte tipuri de ordine modernă – ordinea socialistă, bunăoară – ar fi de preferat. Ordinile moderne alternative slăbesc încă şi mai mult autonomia individuală – ele limitează inclusiv accesul la sursele de venit în maniere profund arbitrare, imposibil de susţinut din punct de vedere moral.

Este foarte important să înţelegem că ordinea capitalistă nu este o ordine naturală. Oamenii nu caută în mod spontan surse de venit. Ei caută însă, în mod natural, să aibă acces la o sursă de hrană şi la adăpost; altfel spus, în mod spontan, oamenii caută să devină autonomi în sens tare. Aş spune chiar mai mult: oamenii caută în mod spontan să deţină o sursă de hrană şi un adăpost într-un astfel de mod încât ei să nu trebuiască să depună vreun efort pentru obţinerea propriei hrane şi pentru întreţinerea adăpostului. În epoca feudală, cei care aveau o sursă de hrană şi nu trebuiau să muncească pentru a-şi obţine hrana din respectiva sursă (întrucât munca era efectuată de alţii) erau numiţi "nobili".

Capitalismul este posibil numai dacă acest proces natural este întrerupt cu ajutorul unui instrument prin care nimeni să nu mai poată avea acces la hrană şi la adăpost decât prin intermediul unei surse de venit monetar. Condiţia de posibilitate pentru menţinerea ordinii capitaliste este tocmai acest instrument. Spun toate astea mai ales pentru susţinătorii doctrinei numite "anarho-capitalism", care consideră că statul este duşmanul natural al ordinii capitaliste, deci că în absenţa statului capitalismul ar înflori. Lucrurile stau exact pe dos. În absenţa unui aranjament instituţional care să îi oblige pe indivizi să plătească taxe şi impozite – şi să facă asta exclusiv în monedă – capitalismul ar fi imposibil. În absenţa acestui aranjament instituţional – statul modern -, ordinea feudală devine mult mai plauzibilă decât cea capitalistă (tocmai pentru că cea din urmă nu mai are cum să subziste). Din acest punct de vedere, noţiunea de anarho-capitalism este o contradicţie în termeni.

Asta nu înseamnă însă că liberul schimb economic este nenatural. La urma urmei, oamenii l-au practicat dintotdeauna. Nu liberul schimb este artificial, ci imposibilitatea de a ieşi, dacă doreşti, din reţeaua de schimburi comerciale.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist