Caută 
RĂZBOIUL PSIHOLOGIC AL ADULTULUI TRANSMIS CĂTRE COPIL
Despre pandemie și război. Ce le spunem copiilor? Părerea părinților vs. realitate
3 MIN
După doi ani în care viețile tuturor au fost în pericol, iată că pandemia este pe sfârșite. Am însoțit nenumărate persoane în procesul traumatic al trecerii prin boală și i-am ajutat să accepte pierderea celor dragi în cazurile în care lupta nu a mai putut fi câștigată. Am întâlnit părinți care au normalizat tot ceea ce s-a întâmplat și și-au învățat copiii să fie mai precauți, să înțeleagă importanța igienei și să perceapă cât mai realist noțiunea de boală. Copiii acelor părinți mi-au spus că în continuare vor fi atenți să se îngrijească și îi vor proteja pe cei din jur dacă se îmbolnăvesc, stând cât mai departe de ei. Dar am întâlnit și părinți revoltați din cauza restricțiilor care au transmis celor mici mesajul că regulile trebuie încălcate și că virusul nu există. În prezent, acei copii continuă să fie învrăjbiți și să-i considere ”fricoși și exagerați” pe cei care au respectat condițiile impuse. Din acest motiv, latura socială, relațiile interpersonale au avut de suferit. Ce au învățat în acești doi ani? Să-i respingă pe ceilalți, să nu accepte păreri care diferă de ale lor, să intre în competiție și să ironizeze.
În prezent, războiul este evenimentul declanșator al fricii și nesiguranței chiar și în rândul părinților care s-au păstrat raționali în contextul pandemiei. Boala este un lucru despre care toti copiii știu – sunt învățați de mici că e bine să își spele mânuțele, să se trateze și să meargă la medic atunci când au o problemă de sănătate și, în majoritatea cazurilor, s-au întâlnit cu situații în care rude sau cunoștințe suferă sau au suferit de o boală care a dus chiar și la deces. Dar despre război ce au știut? Cât de des întâlnit este un război? Comparativ cu o boală despre care medicii îți pot spune ce șanse de supraviețuire sau de vindecare ai, în cazul războiului, cine îți garantează că poți scăpa? Având asta în minte, dar și pe fondul unei puternice anxietăți, părinții au implicat și copiii într-un tablou pe care, la momentul prezent, nu ar fi trebuit să-l cunoască.
”Îmi doresc să-l pregătesc pe copilul meu în caz că se va întâmpla ceva și își va pierde unul sau ambii părinți”.
”Vreau ca băiatul meu să fie solidar cu ceilalți oameni încercați, dar să și cunoască și să ajute copiii din Ucraina”.
”Acum, la noi acasă, avem o familie din Ucraina cu 2 copii. Am fost atât de emoționată să-mi văd copilul empatic. A fost un moment în care cu toții am plâns. Vom rămâne prieteni fără doar și poate cu acea familie și cu celelalte care ne vor trece pragul în perioada următoare”.
Ce cred părinții că dezvoltă copilul în urma expunerii la o astfel de situație?
- Solidaritate;
- Altruism;
- Empatie;
- Sensibilitate;
- Deschidere;
- Pregătirea de a înfrunta realitatea dură în viitor.
Ce se întâmplă de fapt?
- Copilul devine anxios și trăiește cu frica faptului că și-ar putea pierde oricând părinții.
- Copilul înțelege că lumea în care trăiește este nesigură, periculoasă și oamenii sunt răi.
- Copilul dezvoltă neputință pe fondul unei situații pe care nu o poate controla, mai ales văzându-i pe cei de vârsta lor suferind.
- La vârste mai mari (preadolescență), copilul care își caută identitatea și trece prin acea perioadă marcată de o stimă de sine foarte scăzută înțelege că viitorul este incert, chiar inexistent, iar planurile sale se prăbușesc. Pot apărea tendințe depresive cauzate de lipsa speranței în legătură cu viitorul.
- Apar mai frecvent tentativele de suicid acolo unde deja au existat, dar și în rândul celor ce preferă ”să moară acum decât să se chinuie și să decidă alții când e momentul”.
În prezent, lucrez cu un număr considerabil de copii cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani care au problemele mai sus menționate. Da, copiii trebuie pregătiți pentru a nu fi luați prin surprindere de ceva ce s-ar putea întâmpla. Dar este deja cazul? Haideți să luăm lucrurile din aproape în aproape și, atunci când frica depășește pragul rațiunii, să ne reîntoarcem în prezent, către noi, și să reevaluăm contextul actual din România.
Este oare atitudinea noastră potrivită?
