Despre politeţe

Recunosc faptul că, ascultîndu-l pe nefericitul Martinel, am ajuns să-mi revizuiesc păreri mai vechi. Scriam altădată că rapiditatea cu care noi, românii, trecem, în discursul comunitar, de la normele politeţii la cele ale familiarităţii ne situează, ca exerciţiu al civilităţii, în spatele unor naţiuni apusene. Ei bine, complet atipic, calitatea profesorului Pletuţ ar fi tocmai politeţea absolută, dublată, se înţelege, de o delicateţe pe măsură. „Nu reuşesc deloc să trec de la dumneavoastră la tu, în relaţia cu ceilalţi, nici măcar atunci cînd ei insistă asupra acestui detaliu. Nu-i pot tutui nici pe cei mai tineri, precum studenţii mei bunăoară”, mi s-a confesat omul, cu o înfăţişare descompusă de frică. Era alb ca varul şi încerca, fără succes, să-şi mascheze o vînătaie din jurul ochiului stîng. Mi-am dat seama că se întîmplase un lucru mult mai grav decît simpla vieţuire sub presiunea obsesională a politeţii şi, prin urmare, am stat să-l ascult cu atenţie. „Dacă un ins cu care am vorbit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de vreme cu dumneavoastră îmi cere subit să-i spun pe numele mic, se prăbuşeşete cerul pe mine, sînt cuprins de frămîntări apocaliptice. Am senzaţia că nu mai discutăm normal din cauza acestei minore, practic, modificări de limbaj, că nu mai existăm de facto noi, cei doi interlocutori de pînă atunci. Conversaţia capătă o notă de falsitate, nu mă mai pot concentra pe subiectul real al discuţiei.”

Martinel oftă din adîncul sufletului, adăugînd: „Bun, admit, am fost întotdeauna un om ruşinos, cu un surplus bolnăvicios de delicateţe, preschimbată, iată, aşa cum constatam deja, paradoxal, în defect structural, în viciu de fond al personalităţii mele. Am trăit multe experienţe stranii din cauza bolii politeţii. Am părut stupid în diverse contexte, am creat confuzii şi am strînit hazul, pur şi simplu, în altele, pentru că – forţat de situaţie – recurgeam la discursuri ambigui, din care eliminam, înfricoşat, toate verbele şi pronumele cu adresabilitate directă. Ca atare, în interacţiunile cu cei care insistau foarte hărţuitor să ne tutuim, atingeam grade de paroxism, similare delabrării. De pildă, dacă participam la vreun doctorat în ţară, iar îndrumătorul (care convenise să ne apelăm la per tu) mă întreba cum găsesc noul lui cabinet făcut cu fonduri extra-bugetare, eu intram într-o vrie stilistică, demnă de scenetele bufe – Realizarea unui astfel de cabinet are ceva remarcabil în ea, denotă preocupare profesorală şi spirit administrativ. Cred că universitarii autohtoni ar trebui să urmeze exemplul de faţă. Multiplicarea iniţiativei ar îmbunătăţi dinamica noastră educaţională. Sau, dacă mă aflam la o masă cu profesori din diverse zone şi cineva (tot un insistent pe ideea tutuielii) îmi adresa o remarcă de genul – Tu, Martinelule, eşti astăzi foarte tăcut. Un cîrcotaş ar putea susţine că nu prea agreezi compania. –, eu izbucneam neverosimil – Oh, nu, dimpotrivă, ador întîlnirea prezentă. Oamenii serioşi îmi dau o neostoită încredere în valorile vieţii.” Colegul meu se opri trist. „Pînă într-o zi”, reluă el ezitant, ”cînd mi s-a înfundat. Domnul Aristotel Mîrţoescu – îl ştii, conferenţiarul ăla de la Studiul materialelor, recunoscut pentru impulsivitatea sa! –, netam-nesam, mi-a propus amiciţia şi, implicit, adresarea reciprocă pe numele mic. Crezînd că o să-mi meargă şmecheria ca de obicei, am început să-i vorbesc cu înflorituri şi zorzonele, pînă cînd l-am băgat total în ceaţă.” Martinel făcu iarăşi o pauză încărcată de suspinuri şi mă privi abătut.

„Am văzut că se întunecă la faţă”, reveni Martinel cu dificultate, ”şi că mă priveşte tot mai chiorîş, dar mi-am continuat speech-ul defazat. Odată îl aud răstindu-se – Aha, mata provii dintre sicofanţii umanişti, care nu se coboară la nivelul unui inginer prăpădit şi, cum aveţi voi grijă să precizaţi cu superioritate, semianalfabet! Eşti un telectual cu gusturi rafinate, lipsit de organ pentru muncitorime. Un musiu academic, cu degetuţe de demoazelă. Păi, atunci să reţii, maimuţoiule, că n-om fi noi, inginerii, mari erudiţi, ca să putem să ne tutuim cu savanţii filologi, dar lovim straşnic cu ciocanul! Pînă să mă dezmeticesc, mi-a ars un pumn cumplit în ochiul stîng şi … vezi singur urmările …”  Am neglijat „urmările” respective, întrucît, brusc, mi-a năvălit sîngele în cap. Adică Pletuţ ăsta nu reuşea să-i zică lui Aristotel de la „Materiale” pe nume (invitat fiind chiar de mardeiaşul în chestiune să o facă), însă pe mine, fostul lui şef, mă tutuia, cu obrăznicie, de decenii bune! I-am fixat aşadar, atent, ochiul drept – sănătos încă – şi am direcţionat către el un croşeu formidabil, cum nu mai executasem din tinereţe.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi