Despre revoluţie şi ratare istorică (II)

În România însă, având în vedere condiţiile sale specifice, nici o ideologie alternativă nu avea şanse să se impună pe durată scurtă. Consecinţa directă ce decurge din această realitate este aceea că oferta politică a opoziţiei din perioada postdecembristă nu putea fi fundamentată decât pe valori de împrumut – precum asumarea responsabilităţii, binele comun, subsidiaritatea, toleranţa, personalismul etc. – valori care, aşa cum era de aşteptat, au avut un impact şi o audienţă modeste.

Resuscitarea valorilor şi amintirilor istorice nu a reuşit, decât parţial, să motiveze şi să mobilizeze populaţia. Oferta opoziţiei, – cu deosebire cea a lui Corneliu Coposu – de a realiza împăcarea pe fond şi nu în devălmăşie, adică abia după asumarea vinovăţiei şi a iertării, a fost repudiată de liderii FSN, ce aveau de partea lor spiritul gregar al mulţimilor manipulate şi certitudinea reuşitei în afara cercului responsabilităţii. Aşa se face că celebrul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost perceput, deopotrivă, de către liderii FSN şi de mulţimi, ca o manifestare a vendetei politice. Între oferta consensualistă (cripto-comunistă) a lui Ion Iliescu şi cea a împăcării (reconcilierii) prin iertare, a lui Corneliu Coposu, s-a interpus masa manipulată, care a făcut dialogul imposibil. Vizionarismul lui Corneliu Coposu a fost respins, din start, ca paseist şi retrograd, iar ulterior livrat oprobriului public. Fără un proiect vizionar însă, România s-a adâncit într-o stare de criză şi de neîncredere permanente. Foarte puţini români au înţeles în anul 1990, că neasumând vinovăţia şi repudiind iertarea, am ratat împăcarea, adică temeiul moral al unei formule creştine a solidarităţii.

În situaţia confuză instalată după prăbuşirea regimului comunist, în România era imperios necesară o orientare pozitivă, de tip Konrad Adenauer. Părintele fondator al democraţiei germane înţelesese în anii imediat postbelici, ca un vizionar autentic, faptul că Germania nu poate fi salvată ca stat, şi nici naţiunea reconstruită, decât aplicând o politică a dreptăţii rezonabile, în temeiul principiului creştin al iertării. În celebrul discurs de la Köln, din 24 martie 1946, Konrad Adenauer identifica, printre altele, soluţia implicării responsabile: „Îi vom pedepsi doar pe aceia care s-au facut cu adevărat vinovaţi; celor care s-au lăsat doar antrenaţi de alţii, celor care nu au încercat să-i domine pe alţii, celor care nu au strâns averi, care nu au comis fapte penale, trebuie să le dăm, în sfârşit, pace. Ei înşişi vor trebui însă să dea dovadă de reţinere, pentru că şi ei, chiar dacă numai în foarte mică măsură, poartă o vină pentru acele cumplite evoluţii”.

Este relevant apelul la experienţa şi exemplul politic german? Unii vor nega însăşi raţiunea comparaţiei, având în vedere diferenţele structurale dintre societatea germană postnazistă şi cea românească postcomunistă. Nazismul a fost o experienţă extremă, însă de durată scurtă (doisprezece ani), în vreme ce comunismul a dăinuit, în România, peste patru decenii. În plus, nazismul, la fel ca şi fascismul, în general, nu a destructurat integral ţesutul social tradiţional, în vreme ce comunismul a reuşit aceasta cu asupra de măsură. Şi lista diferenţelor dintre cele două societăţi şi experienţe istorice poate continua cu evocarea în cauză a mentalităţilor, a spiritualităţii, a religiei şi, de ce nu? chiar a misticului destin. Dacă repudiem raţiunea acestei comparaţii, ajungem, mutatis mutandis, să negăm însăşi ideea de model în istorie. În temeiul acestei negaţii, nici modelul liberal nu a avut raţiune, deşi orice istoric admite că în lipsa lui, societatea românească ar fi ratat modernizarea. În ultimă instanţă, oamenii sunt cei care fac diferenţa. Fără idealismul, voinţa, inteligenţa şi determinarea generaţiei paşoptiste, modelul liberal occidental ar fi rămas în carantină, la frontiera Ţărilor Române.

La fel ca în Albania, spre exemplu, acolo unde ideile moderne plăpânde nu au dislocat structurile de clan, feudale, ale societăţii, care aveau să reziste chiar şi presiunii modelului universalist comunist. Comparaţiile sunt, aşadar, legitime. Concluziile, interpretările, dar mai ales interesele, diferă şi pot deruta.

Mihai Dorin este istoric şi publicist