Despre revoluţie şi ratare istorică (III)

Depinde doar de ele, adică, în fond şi în esenţă, de calitatea oamenilor, ca să le identifice şi să le asume. Cercetările făcute de economişti cu privire la consecinţele catastrofelor naturale asupra unor comunităţi, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că diferenţa dintre o societate şi alta o face calitatea educaţiei oamenilor şi raţionalitatea sistemului social-politic. Spre exemplu, bilanţul unor cutremure de acelaşi grad, produse în Japonia şi în Indonezia este net deosebit. Dar cutremurele istorice? De la 1789 începând, revoluţiile sunt asimilate, simbolic, cutremurelor. Cu excepţia marxist-leniniştilor, care perseverează să vadă în revoluţii monumente ale juisării mulţimilor acestea din urmă fiind echivalate excesiv popoarelor. La Praga şi la Bucureşti, revoluţiile anticomuniste au avut obiective apropiate, dacă nu chiar similare, dar morfologia evenimentelor şi bilanţul acestora sunt atât de diferite: un mort (neconfirmat încă!) la Praga şi peste 1 000 la Bucureşti, dar mai ales o viziune coerentă asupra viitorului, în Cehia (efectul Václav Havel) şi una confuză, în România (efectul Ion Iliescu). Simplificăm, desigur, pentru a explicita raţionamentul, însă ne asumăm consecinţele interpretării, întrucât considerăm că nu poate fi ignorată calitatea umană a agenţilor istorici, sau dimensiunea antropologică a faptului istoric, din care deducem însăşi calitatea istoriei. Faptul istoric, precum bine se ştie, nu este o dogmă infailibilă şi/sau misterioasă, ci rezultatul acţiunii oamenilor. De ce, atunci nu l-am învesti cu atributul calităţii? lar calitatea, precum se ştie, are atât grade de comparaţie, cât şi valoare de piaţă.

Revoluţia reprezintă o valoare istorică. Modalitatea prin care proiectul/proiectele iniţiale sunt continuate, dezvoltate ori abandonate pe parcurs, confirmă sau infirmă viabilitatea procesului istoric. Unele revoluţii reuşesc să promoveze proiecte vizionare, în vreme ce altele eşuează la proba examenului cu realitatea imprevizibilă. În cazul Revoluţiei române, confuzia conceptuală dintre ceauşism şi comunism, întreţinută de către gruparea Iliescu, a făcut ca proiectul anticomunist al forţelor opozante să nu poată fi decât vag perceput, iar ulterior să fie respins de mulţimi. Pe ansamblu, în România, s-a consumat o revoluţie, în sensul că fundamentele sistemului vechi au fost treptat distruse, dar împotriva voinţei puterii feseniste, cu ezitări şi sacrificii inutile (mineriadele, jaful sistematic al avuţiei naţionale, prăbuşirea nivelului de trai şi al speranţei cetăţenilor, ambiguităţile condamnabile din politica externă, compromiterea premeditată a privatizării etc.). Energia naţiunii nu a fost investită în proiecte majore, risipindu-se, astfel, în lupte sterile care au compromis totul: idealismul, voinţa şi solidaritatea naţională.

Voinţa de putere a grupului conjurat a fost mai puternică, decizând pentru o lungă perioadă de timp, destinul României. Acei români – fatalmente minoritari – care au sesizat falia dintre puterea constituită în decembrie 1989 şi nevoile autentice nemanipulate şi necontrafăcute – ale naţiunii, au fost deferiţi furiei mulţimilor. “Revoluţia" lui Ion Iliescu a învins-o pe cea  aflată in statu nascendi, a forţelor vii (cugetătoare, patriotice, vizionare, idealiste). În consecinţă, începând chiar din ianuarie 1990, Revoluţia română s-a disjuns în două direcţii/proiecte concurente: pe de o parte, temporizarea şi cenzurarea anticomunismului de către gruparea Iliescu, iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia de către forţele opoziţiei. FSN-ul a obţinut o victorie à la Pyrus care i-a permis să-şi urmărească, aproape nestingherit, interesele de clan. Victoria lor nu semnifică doar înfrângerea opoziţiei, ci şi compromiterea proiectului raţional al modernizării României.

Mihai Dorin este istoric şi publicist