Despre România, cu şi despre actori

Unul dintre acestea îi aparţine regizoarei Carmen Lidia Vidu şi ia în considerare comunitatea din Sfântu Gheorghe. Demersul face parte dintr-un proiect mai vast de explorare a oraşelor din România, având o miză socială declarată (proiectul se vrea ancorat în istoria recentă şi în evenimentele care ne-au marcat, prezentând biografia câtorva actori din copilărie şi până în prezent, trecând în revistă pasaje cruciale de istorie recentă, dar punctând şi detalii cu valoare sentimentală pentru actori, fără semnificaţie generală). Jurnal de România. Sfântu Gheorghe a avut premiera anul acesta, la sfârşitul lui septembrie după Jurnal de România. Constanţa care-a avut premiera la începutul lui martie, tot anul acesta. Ambele spectacole s-au jucat cu succes la Viena la sfârşitul lunii noiembrie.

Şi actorii sunt oameni este, cred, unul dintre conceptele tari ale proiectului. Actorii intră în scenă şi vorbesc despre experienţe din viaţa ori cariera lor care îi apropie de comunitatea căreia i se adresează ca artişti. Ei nu ezită să îşi expună fragilitatea: câteva kilograme în plus, nevrozele, eşecurile sentimentale, depăşirea complexului figurii paterne de succes etc. Fiecare vine cu propria viziune şi cu propria raportare la lume şi se distinge prin crezuri şi convingeri. Astfel, Ioana Alexandrina Costea a învăţat că în viaţă trebuie să ai răbdare, iar Ion Fiscuteanu Jr. consideră că cel mai important lucru, care ar trebui să ne ghideze în viaţă, este dragostea faţă de oameni. Orice informaţie despre biografiile artistice ale actorilor este folosită pentru a crea un moment de spectacol (de pildă, Ioana Alexandrina Costea a făcut în copilărie gimnastică ritmică). Un copac vechi de sute de ani, o plimbare la marginea oraşului sau prin piaţă, o ieşire cu colegii sunt prilejuri pentru a-şi prezenta hobby-urile şi modurile în care aleg să îşi reîncarce bateriile în timpul liber. În acelaşi timp, actorii formează o gaşcă (deşi provin din zone diferite ale ţării, au rămas în Sfântu Gheorghe pentru coeziunea trupei) integrată în comunitatea locală, intrând frecvent în legătură cu oraşul şi cu oamenii. Se implică activ şi îşi spun părerea răspicat cu privire la deciziile Consiliului Local, la arhitectura oraşului şi la orice altceva consideră că ar trebui schimbat.

Mărturisirile sunt însoţite de proiectarea de imagini din arhiva personală, semnificative pentru biografia actorilor şi alternează cu inserţii video sau momente coregrafice. De fiecare dată, numele compozitorilor sau ai realizatorilor filmuleţelor sunt comunicate publicului. Se lucrează cu genericul la vedere şi cu prezentări haioase ale momentelor din spectacol, comentariile fiind proiectate. Maniera nondiscursivă, neriguroasă, aparent aleatorie de reunire a momentelor conferă spectacolului un caracter atipic, experimental. S-a spus despre spectacol că ar fi o formă de confesiune teatrală, însă e prea teatral pentru a fi întru totul confesiv şi prea natural pentru a fi pe deplin teatral. Sub semnul acestui paradox, se evidenţiază aptitudinile şi potenţialul extraordinar al actorilor de la Teatrul ”Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe (Sebastian Marina încheie spectacolul cu un moment la chitară şi se descurcă foarte bine, chiar dacă a învăţat să cânte la acest instrument special pentru respectivul moment). La limita dintre actor şi performer, actorii se joacă pe sine, fără a renunţa la teatralitate, creând punţi înspre spectator prin detaliile biografice prezentate (unii spectatori s-ar putea regăsi în anumite pasaje din viaţa actorilor sau în crezurile lor). Proiectul este ideal pentru a cunoaşte latura umană a câtorva actori renumiţi de la un teatru din România (în fiecare dintre primele două spectacole din cadrul proiectului evoluează şase actori). În acelaşi timp, este util pentru a prezenta comunităţile din România în Occident, alegând această modalitate aparte (prin intermediul vieţii actorilor, iar nu redând viaţa altcuiva, a oamenilor din cadrul comunităţii, cum s-ar proceda într-un spectacol tipic de teatru social).

Am poposit cândva într-un oraş mic, într-o margine de Românie, iar acolo am intrat în vorbă cu un om pe care îl rugasem să îmi indice drumul înspre un obiectiv turistic. Din vorbă în vorbă, deplorând starea de degradare în care fuseseră lăsate monumentele istorice, omul mi-a spus: ”Ştiţi, la noi s-a cam luat timpul, cum se zice”. Ceea ce voia omul să zică era că timpul a stat în loc. Despre această senzaţie de scurgere mai lentă a timpului vorbesc şi actorii din Sfântu Gheorghe. De această dată însă într-un sens pozitiv, referindu-se la avantajele de a trăi altfel decât în ritmul ameţitor al secolului vitezei. E cert că trăim într-o societate dinamică, în permanentă schimbare şi că trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce ni se întâmplă în vârtejul vieţii. În acest sens, acţionează teatrul social. Totodată, teatrul asigură un moment de tihnă, de evadare din timpul cotidian.

(Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, regia şi scenariul: Carmen Lidia Vidu, cu Sebastian Marina, Daniel Rizea, Ioana Alexandrina Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Elena Popa, Costi Apostol, foto/video: Vetró Baji, Levente Vargyasi, muzica: Luiza Zan, Kónya Ütő Bence, costume: Raluca Alexandrescu, Teatrul ”Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe, prezentat în Festivalul de Teatru din Piatra Neamţ, 18 noiembrie 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)