Dezbateri cu scandal

Versanţii singurului mare oraş colinar din ţară, singurul cu spaţiul urban ondulat de orizontul specific românesc cu dealuri şi văi, sunt forme ale patrimoniului ieşean. Prin urmare destinul lor este esenţial pentru fizionomia oraşului. O viziune istorică, estetică şi tehnică a morfologiei specifice Iaşului nu este doar necesară, ci obligatorie.

Povestea frumoasă a oraşului românesc al colinelor începe cu locuirea din zona Palatului Culturii, continuă crescând spre Copou în completare cu desenul artistic conturat în peisaj al ctitoriilor mănăstireşti. În acest început versanţii sunt forme naturale de apărare. În imaginile vechi se poate vedea cum, pe alocuri, s-au transformat în râpe inaccesibile. Trebuie subliniată priceperea constructorilor vechi în a realiza infrastructuri solide pentru construcţiile monumentale aşezate în marginea de sus a pantelor. De altfel aşezarea clădirilor punctuale la limita exterioară a platourilor este tradiţională în Iaşi.

Creşterea oraşului a însemnat, printre altele, ocuparea versanţilor. Mai întâi cu locuinţe relativ mici şi grădini destul de mari raportat la standardele urbane. Ajungem astfel la valoroasa imagine istorică definită de silueta vie a dialogului organic între reperele construite şi cele naturale.

Dezvoltarea din perioada comunistă a însemnat construirea marilor platforme industriale şi a marilor cartiere din blocuri de locuinţe colective în spaţiile dintre coline. Împreună cu ocuparea intensivă a centrului istoric s-a ajuns la destructurarea în profunzime a peisajului tradiţional. Este imposibil de definit impactul creşterii spectaculoase a procentului de ocupare a terenurilor cu blocuri, fabrici, tot felul de clădiri, străzi, parcuri, alei, platforme etc. asupra echilibrului natural al apelor subterane şi structurii geotehnice. Ceva efecte negative trebuie să se fi întâmplat devreme ce, în două rânduri, în urma precipitaţiilor abundente întâmplate în deceniul şapte al secolului trecut, Iaşul a fost în pragul unor catastrofe naturale pricinuite de alunecările de teren. Totuşi versanţii Iaşului, când au început să se mişte semnificativ, nu erau dens construiţi. Structura de loturi şi de case era mai degrabă rurală, aşa cum şi astăzi se mai observă pe alocuri în ciuda creşterii semnificative a numărului de locuinţe incluzând aici şi pe cele colective. Aceasta înseamnă că fenomenele negative, alunecările de teren sunt rezultatul unui cumul nefericit de cauze. Nu doar încărcarea versanţilor este responsabilă.

Este util să ne reamintim reacţia administraţiei de atunci. În primul rând s-au alocat bani de la bugetul de stat de ordinul sutelor de milioane de lei anual. Echipe permanente de monitorizare, de proiectare şi de consolidare au fost puse în funcţiune întrucât este limpede faptul că singura soluţie posibilă în cazul versanţilor alunecători este prevenţia. Este o problemă similară cu a clădirilor cu grad ridicat de uzură a structurii de rezistenţă care la un cutremur mare sunt distruse în totalitate! Un versant prăbuşit în inima oraşului rămâne o rană, o cicatrice definitivă. Soluţia a fost consolidarea versanţilor cu risc de alunecare şi întreţinerea lor până la căderea comunismului când a căzut şi finanţarea de la bugetul de stat.

În zilele noastre problematica versanţilor este în sarcina unei comisii speciale de verificare şi avizare a proiectelor. Responsabilitatea stabilităţii versanţilor încărcaţi cu noi construcţii este transferată experţilor şi geotehnicienilor care întocmesc, semnează şi verifică studiile de specialitate şi, desigur, proiectanţilor respectivi. În felul acesta o problemă de ansamblu a oraşului Iaşi este transferată, funcţie de interese punctuale, mulţimilor de proiecte posibile pe mulţimea de terenuri diverse ca formă şi mărime situate pe versanţi.

În esenţă problema versanţilor din spaţiul urban al Iaşului este una de echilibru. În primul rând unul, am putea să-i spunem fiziologic, de armonizare între natură şi construcţie situată, cu fiecare zi ce trece, în raporturi mereu diferite în defavoarea naturii. În al doilea rând trebuie avut în vedere echilibrul funcţional, între zonele specifice oraşului şi zonele rămase din întregul natural iniţial. În al treilea rând este echilibrul dintre interesul privat şi cel public care include responsabilităţile punctuale ale proprietarului şi, în principiu, publice ale administraţiei. La sfârşit, dar la fel de important, dacă nu mai important, este echilibrul compoziţional, cu impact estetic la scara ansamblului urban.

Este vorba, după cum se poate, cu uşurinţă, înţelege, despre necesitatea unei viziuni de ansamblu. Ea poate să aibă consecinţe pozitive, de îmbunătăţire a imaginii urbane, sau negative, de deteriorare a ei în funcţie, în primul rând de existenţa şi, în al doilea rând, de calitatea viziunii. În concluzie proiectul operaţional complex vizând ansamblul versanţilor din aria metropolitană a Iaşului este vital pentru viitorul care începe cu ziua de mâine.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului