Digitalizare şi democraţie

Organizaţiile tradiţionale – partide politice, firme, ONG-uri etc. – sunt structuri ierarhice şi cu graniţe bine definite. În cazul lor, distincţia dintre membrii şi nemembrii organizaţiei este una fundamentală: graniţa dintre cele două categorii e clară şi impermeabilă – în sensul că nu poţi fi în acelaşi timp membru şi non-membru al organizaţiei sau, altfel spus, nu poţi fi simultan înăuntrul şi înafara grupului.

În acelaşi timp, organizaţia este structurată ierarhic, nivelul de la vârf deţinând controlul comportamentului şi mesajelor membrilor. Din acest motiv orice organizaţie tradiţională are nevoie de un lider care să reprezinte organizaţia şi să-i asigure condiţiile prin care aceasta să supravieţuiască şi să se reproducă de-a lungul timpului. Asta presupune activităţi precum crearea unei culturi organizaţionale şi recrutarea de membri.

Prin contrast, organizarea în mediul digital este una fluidă şi egalitară. Structura este una de tip reţea, şi astfel graniţa dintre membri şi nemembri dispare: în orice moment orice persoană se poate alătura reţelei, devenind astfel un nou nod în reţea, sau o poate părăsi.

Coordonarea se face prin mesaj: dacă un mesaj e distribuit/ promovat de destule noduri din reţea, el devine viral şi se răspândeşte şi în afara reţelei. Grupurile digitale nu au lideri, ci facilitatori.

Toate astea generează o nouă societate civilă, una de tip digital care şi în offline se manifestă după aceleaşi reguli pe care le-a deprins în mediul digital. Eficienţa ei o vedem la nivel global începând cu 2011, când marile mişcări de protest, de la mişcarea Occupy la Primăvara Arabă se contruiesc în primul rând ca mişcări digitale, expresii ale noului tip de societate civilă.

În România vedem acelaşi lucru din 2012 încoace, când mişcările de protest – fie ele anti-austeritate sau ecologiste (cum au fost cele din 2012 şi 2013), fie ele anti-corupţie (cum au fost începând cu 2015) – sunt mişcări de tip digital, în care practicile exersate în mediul online sunt replicate în offline: protestatarii nu au lideri sau organizatori, distincţia dintre participant şi neparticipant este una fluidă, iar comunicarea nu e centralizată şi distribuită după metodele clasice, pre-digitale.

Asta pune deja probleme vizibile partidelor politice şi instituţiilor publice, organizaţii construite după vechiul model, cel "analogic". Practic avem un conflict deschis între noile organizaţii digitale, deschise, non-ierarhice şi fluide şi vechile organizaţii analogice, închise, ierarhice şi fixe, care nu pot răspunde adecvat.

Partidele care se adaptează mai rapid la noul mod digital de interacţiune câştigă. Între alegerile locale şi cele generale din 2016, PNL (un partid de tip "analogic") a pierdut un milion de voturi. În mediul urban, mai ales în urbanul mare, aceste voturi s-au dus preponderent către USB/USR, un partid mult mai adaptat la mediul digital.

Vedem acelaşi lucru şi în alte ţări. În Spania, Podemos şi Ciudadanos, partide preponderent digitale, câştigă electorat în detrimentul echivalentelor lor analogice: PSOE, respectiv PP. În Islanda, Partidul Pirat continuă să crească. În Italia, Mişcarea 5 Stele, o organizaţie eminamente digitală, tocmai a câştigat alegerile. În SUA, atât Barack Obama, cât şi Donald Trump şi-au construit organizaţii de tip digital cu ajutorul cărora au câştigat alegerile în ciuda organizaţiilor de tip analogic (Partidul Democrat, respectiv Partidul Republican) care nu se aflau sub controlul lor şi care iniţial li s-au opus.

Ne îndreptăm inevitabil către o lume 100% digitală. Va fi noua lume digitală una democratică? Asta depinde exclusiv de noi şi de măsurile pe care le luăm.

Nu toate evoluţiile sunt încurajatoare. Mişcarea 5 Stele, pomenită mai sus, deşi este o mişcare 100% digitală, nu este şi una ataşată de valorile democraţiei liberale. Fascismul italian s-a reinventat după noile principii digitale şi conduce azi Italia. Donald Trump, un preşedinte digital, nu e cunoscut pentru respectul său faţă de drepturile omului sau faţă de principiul separării puterilor în stat.

Pentru ca lumea digitală să fie una democratică trebuie în primul rând ca partidele politice pro-democratice să se digitalizeze ele însele, şi să facă asta în maniere mai creative şi mai incluzive decât o fac în prezent forţele ostile democraţiei.

Dincolo de asta însă, comunicarea digitală se reduce în ultimă instanţă la emoţii (lucru inevitabil prin însăşi structura comunicării de tip digital). În sensul ăsta, intrăm într-o epocă numită a post-adevărului, una în care validarea şi autovalidarea emoţională capătă preeminenţă asupra validării şi autovalidării raţionale. "Cum mă simt?" devine o întrebare mai semnificativă decât "cum sunt?". Post-adevărul e una dintre trăsăturile post-materialismului, iar lumea digitală e una prin excelenţă post-materială. Tocmai de aceea campaniile de fake-news au succes mai ales în societăţile bogate, cu valori preponderent post-materiale şi digitalizate într-o proporţie mult mai mare decât celelalte societăţi.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist