Din nou despre sărăcie

Nivelul de sărăcie este mai ridicat în Vechiul Regat decât în zona intracarpatică a României. El este, cum era de aşteptat, semnificativ mai ridicat în mediul rural decât în cel urban – şi semnificativ mai ridicat la persoanele cu un nivel scăzut de educaţie prin comparaţie cu cele cu educaţie cel puţin terţiară. În plus, nivelul de sărăcie al copiilor depinde direct de nivelul de educaţie al părinţilor.

Indiferent de nivelul de educaţie al părinţilor însă, copiii tind să fie afectaţi de sărăcie într-o proporţie mai mare decât adulţii. În general, nivelul de sărăcie scade cu vârsta, după care, de la vârsta pensionării în sus, începe din nou să crească. În reprezentare grafică, e ca un J în oglindă.

Toate astea arată că, în România, nivelul de sărăcie depinde în primul rând de factori care nu ţin de voinţa persoanei afectate de sărăcie. Nu stă în puterea nimănui să aleagă să se nască mai degrabă în Ardeal sau în Bucureşti decât în Moldova sau în Bărăgan, mai degrabă în urbanul mare decât în rural şi mai degrabă din părinţi cu un nivel ridicat (sau cel puţin mediu) de educaţie decât din părinţi slab educaţi.

Adesea, date fiind limitele sistemului românesc de învăţământ, nici măcar nivelul propriu de educaţie nu depinde în întregime (sau cel puţin în proporţie majoritară) de noi înşine. A avea o şcoală şi un liceu în apropierea zonei în care locuieşti e un bun predictor al nivelului de educaţie pe care îl vei primi – şi, în consecinţă, al nivelului de trai la care vei avea acces ca adult.

Ţinând cont de cele de mai sus, pentru combaterea (şi, la limită, eradicarea) sărăciei din România e nevoie de un set nou de politici.

1. În primul rând, e nevoie de o strategie de urbanizare accelerată a ţării. În 30 de ani de regim postcomunist, rata de urbanizare a crescut cu doar 5 puncte procentuale – ceea ce e o catastrofă şi o crimă, fiindcă jumătate din România e practic condamnată încă la sărăcie.

Prin urbanizare nu înţeleg transformarea birocratică a comunelor în oraşe, ci în primul rând anularea (sau cel puţin diminuarea semnificativă a) decalajelor dintre nivelul de trai urban şi cel rural. Asta presupune acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate şi la reţeaua de gaz, existenţa unei şcoli, a unui liceu, a unei judecătorii şi cel puţin a unui dispensar, plus un centru comunitar şi servicii sociale şi culturale aferente.

Şi mai presupune deschiderea pieţei, care să permită investiţii semnificative în industria alimentară, astfel încât forţa de muncă să poată fi atrasă dinspre agricultură (de subzistenţă sau nu) spre industrie (probabil că în primul rând alimentară) şi servicii (în primul rând servicii conexe).

2. În al doilea rând, e nevoie de o regândire fundamentală a sistemului public de învăţământ. Asta presupune mai presus de orice ca accesul fizic la serviciile de învăţământ să fie unul facil oriunde ai locui. Cel puţin o grădiniţă, o şcoală generală şi un liceu trebuie să existe la o distanţă rezonabil de mică de locul în care locuieşti, oricare ar fi acesta.

Pe de altă parte, învăţământul public ar trebui să fie incluziv şi centrat pe drepturile copilului, adică să nu mai fie centrat pe performanţele câtorva, ci pe educarea efectivă a tuturor, astfel încât oriunde ai locui să ai garanţia că tu sau copilul tău aveţi acces la un învăţământ de calitate decentă. Finlanda e un bun exemplu din punctul ăsta de vedere, al incluziunii, al calităţii cvasi-identice a învăţământului în orice colţ al ţării şi al centrării pe dezvoltarea intelectuală, emoţională şi socială a fiecărui copil.

În fine, dat fiind că nivelul de sărăcie al copiilor depinde direct de nivelul de educaţie al părinţilor lor, statul român ar trebui să dezvolte sisteme eficiente şi accesibile de învăţare pe tot parcursul vieţii (lifelong learning), astfel încât adulţii să aibă la rândul lor o şansă reală de a-şi îmbunătăţi permanent nivelul de educaţie.

3. În al treilea rând, e nevoie de o nouă politică a locuirii, centrată pe construcţia unui număr mare de locuinţe (inclusiv a unui număr mare de locuinţe sociale) decente, astfel încât gradul de aglomerare al locuinţelor să scadă până la un nivel corespunzător cu respectarea drepturilor omului, şi astfel să dispară (sau să fie diminuate semnificativ) privaţiunile legate de locuinţă.

4. În fine, în al patrulea rând e nevoie de dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor României, lucru care presupune inclusiv interconectarea lor.

Nimic din toate astea nu se întâmplă încă, dar toate împreună ar trebui să se întâmple dacă e să ajungem să trăim într-o Românie dezvoltată.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist