Din vremea pandemiei

Pandemia actuală este asociată cu măsuri excepţionale, care restrâng temporar drepturi şi libertăţi ori măresc pedepse. E o practică normală în lume, în împrejurări deosebite, atunci când viaţa oamenilor şi funcţionalitatea statelor sunt în pericol. Nu vorbim de regimurile dictatoriale ori autoritare, unde ele sunt regula şi nu excepţia. De aici dificultatea de a aprecia eficienţa măsurilor aplicate acolo. La prima vedere, acestea par mai eficiente acolo unde populaţia s-a deprins cu frica. Democraţiile, în schimb, nu desfiinţează drepturile fundamentale în vreme de restrişte şi lasă spaţii libere manifestării libertăţii. Bref, nu eşti adus în faţa curţii marţiale dacă ai încălcat legea. Eşti doar pedepsit suplimentar. Nu este recomandat ca statul să pretexteze starea de urgenţă pentru a abuza cetăţenii, întrucât libertatea este mai presus decât împrejurările. Dar e firesc şi faptul că pandantul obligaţiilor, şi anume datoria cetăţenească să rezoneze cu vremurile. Am în vedere personalul medical, aflat azi în avangarda bătăliei pentru salvarea oamenilor. Pandemia vine la pachet cu riscuri noi, mai mult sau mai puţin evitabile, în funcţie de capacitatea statului de a asigura normalitatea, dar şi de calitatea umană a celor din prima linie. În majoritatea cazurilor, personalul medical a arătat că îşi înţelege medicina ca pe o datorie de onoare şi un sacrificiu pe care-l face pentru naţiunea căreia îi aparţine. De aceea fac parte profesiunile medicale din categoria celor nobile, de aceea se bucură şi de preţuire. Apărarea vieţii este asociată sacrului, iar calendarul creştin cuprinde o lungă listă de „doctori fără de arginţi”, adică, pentru a actualiza sintagma biblică, de oameni care şi-au făcut datoria cu o dăruire şi dedicaţie omenească ce fac să ne închinăm în faţa lor, binecuvântându-i.

Ducem în aceste zile de cumpănă un război greu cu un inamic nevăzut. Cad secerate atâtea vieţi nevinovate: rude, prieteni, necunoscuţi, copii şi bătrâni deopotrivă. Cad victime şi din rândul celor din prima linie. Am descoperit în aceste zile că pe lângă majoritatea celor din armata halatelor albe care sunt la datorie, unii au dat bir cu fugiţii. Aceştia se comportă ca dezertorii ce se sperie la prima adiere de glonţ. E vreo diferenţă între un ofiţer care-şi trădează misiunea din spaimă şi un medic ce abandonează bolnavii în plină pandemie? Medicilor care au abandonat lupta le reamintesc un adevăr simplu: niciodată o armată nu a fost pregătită pentru război şi nu a avut tot ce şi-ar fi dorit: solde mai mari şi armament mai performant. Am văzut medici chinezi, italieni ori americani, disperaţi pentru viaţa lor şi a pacienţilor, dar niciunul nu a părăsit linia frontului. La noi, în prea multe spitale, o parte a personalului medical s-a retras în spatele liniilor. Am mai văzut că până şi în spitalele americane sunt lipsuri. Desigur, nu de proporţiile celor de la noi. Dar, domnilor doctori, în vremuri de pace chiar nu ştiaţi cu ce lipsuri se confruntă spitalele noastre bolnave? Chiar eraţi străini de adevăr? Acum descoperim că spitalele noastre sunt bombe cu ceas, că interferenţa politicului a fost tolerată şi de personalul medical, care a preferat tăcerea vinovată în locul curajului civic de a demasca impostura.

De unde vine acest dolce far niente cu privire la deontologia profesională. Da, el nu vine de ieri, de azi, nu poate fi imputat doar clasei politice şi nu va fi reglat decât prin recursul la morală. De prea multă vreme, medicina asigura o carieră de succes garantată de stat şi de complicitatea oamenilor. Nu poţi asigura peste noapte condiţii profesionale ca în spitalele din Suedia. Pentru că suntem diferiţi şi am trăit istorii diferite. Dar nici nu îţi este permis să şantajezi statul cu plecarea ori să-ţi abandonezi pacienţii pe patul de moarte. Studiaţi la John Hopkins medicina, după care plătiţi studiile o viaţă, iar apoi practicaţi profesia oriunde în lume! Acum, complicităţile au explodat în sistemul de sănătate. Curând prevăd că vor exploda şi în alte locuri.

Da, domnilor doctori şi asistenţi demisionari, sunt grele vremurile, dar ce v-a decis să alegeţi această profesiune vocaţională, dacă întelegeţi să fugiţi la primul contact cu vântul recei realităţi? Plătim acum preţul pseudovocaţiilor şi al spiritului de căpătuială care sufocă nobleţea profesiunii medicale, a compromisurilor care s-au acumulat şi au explodat în vremuri grele, ori a lipsei calităţilor sufleteşti. Să stăruim puţin asupra acestora. Ştiu că nu se mai vorbeşte demult despre rostul lor. Azi operăm cu concepte sofisticate învăţate pe de rost din alte culturi şi uitate instantaneu. Dar dacă nici în profesiunile medicale ori educaţionale nu mai vorbim despre calităţi sufleteşti, atunci unde? I-am văzut pe rezidenţii italieni de la Arad lucrând cot la cot cu cei români în prima linie. Să fi sărăcit mult încercata noastră ţară în modele morale, încât să nu mai găsim razem înlăuntrul ei? Sunt convins că nu am căzut chiar atât de jos. Dar să nu ne jenăm să învăţăm şi din lecţia despre calităţile sufleteşti ale altora.

Nu-l întreabă nimeni pe soldat dacă nu a avut arme la fel de bune ca ale inamicului, indiferent de împrejurări. Nu te scuză nici omeneasca frică. Dacă eşti fricos, nu te faci doctor, ci orice altceva. De pildă, rentier.

Plecăciune, domnilor doctori care aţi înţeles să vă faceţi datoria în vremuri normale şi în vremuri grele, cu egală dăruire. În aceste zile, munca domnniilor voastre face diferenţa între viaţă şi moarte. Îmi cer iertare că în acest articol nu v-am dedicat mai multe rânduri, întrucât confraţii dezertori au acaparat pe nedrept prim-planul.

Mihai Dorin este istoric şi publicist