Documentele

Citind aceste rânduri, vă veţi întreba, şi pe bună dreptate: Ei, bine, dar dacă preşedintele şi-ar fi încruntat sprâncenele, privindu-te cu un ochi câş, te-ai fi încruntat şi tu?! M-aş fi încruntat, desigur că m-aş fi încruntat, şi, poate, mi-aş fi strâmbat uşor şi ochiul stâng. Cum, adică?! Uite aşa! Şi asta o spui, aşa, în gura mare, fără nici un pic de jenă? Fără nici un pic de jenă, de ce să mă jenez? Păi, măi, omule, dar ce eşti tu, papagal, maimuţă prezidenţială?! Papagal nu sunt, dar poate că maimuţă da. Şi asta cu sau fără voia mea. Te-am ruga să te explici! Explicaţia aici e forte simplă: când ajungi în faţa preşedintelui, te simţi un pic, aşa, pierdut. Şi atunci, vrând-nevrând, începi să-i reproduci gesturile. Din respect? Nu neapărat din respect. Din obedienţă? Din slugărnicie? Ştiu eu, poate din slugărnicie. Totuşi, nu înţelegem, de ce îl maimuţăreşti?! Vrei cu tot dinadinsul să intri în graţiile prezidenţiale?! Ce ai avea de câştigat? Nu ştiu. Şi atunci, ce te mână să te arunci cu capul înainte şi să dai din coadă în faţa lui ca un căţel?! Să avem, totuşi, pardon. Nu dau din coadă. Nu dau din coadă în faţa nimănui! Nici atunci când eşti în eprubetă? Acolo e cu totul altceva. Acolo coada, mă rog, codiţa se mişcă fără voia mea. Dar aici? Aici , după cum vedeţi, nu posed coadă. Nici măcar una simbolică? Simbolică, poate. Atunci, mişti din această coadă simbolică şi faci plecăciuni, tot simbolice, desigur, preşedintelui. Şi altceva, ce mai fac? Mă rog, să zicem că îl imiţi. Îl imit, desigur, dar asta-i altceva. Lămureşte-ne atunci ce urmăreşti? Care-i scopul tău? Nu ştiu exact. Poate că vreau să intru în pielea preşedintelui şi să încerc să simt ce simte el! Nu, zău? Ce sofistică! Cu alte cuvinte, vrei să fii preşedinte? Nu, asta nici într-un caz. Preşedinţia îmi repugnă, ca de altfel şi orice funcţie oficială. Nu am venit aici mânat de sete de putere, ci pentru cunoaştere umană, aţi înţeles?! Prostii. Fandoseli de om căzut pradă abuliei, care preferă să se acopere de tot felul de teorii, numai ca să-şi justifice lipsa de decizie. N-am mai zis nimic. Mahmureala mă făcea să mă simt culpabil pentru lipsa de reacţie. Iar cocaina îmi prelungea percepţiile, făcându-mă să mă comport ca un somnambul. Monologul acesta purtat pe două sau chiar mai multe voci reuşi, în cele din urmă, să mă mobilizeze.

Acum e acum, fă odată ce ai de făcut şi nu mai pierde timpul de pomană, mi-am zis, fiind hotărât acum să-mi duc ideea până la capăt. Şi, zicând aceasta, mi-am scos un şomoiog de fân, ba nu, o mână de hârţoage din geantă, şi am început să le mestec, fără grabă, privind fix în ochii preşedinţiali. Preşedintele se uită şi el lung la mine, ce-i drept, un pic cam dintr-o parte. Dacă s-ar fi uitat drept, fiţi sigur că nu m-ar fi văzut. Ar fi văzut, poate, tufa de tuia şi o parte din grilajul prin care continua să se strecoare ceaţa.

Bună dimineaţa, am îngânat, continuând să molfăi.

Bună, omule, spuse preşedintele, ce necazuri te aduc pe aici?

Niciun fel de necazuri. Doar simţul datoriei, i-am răspuns, continuând să molfăi hârţoagele oficiale găsite în tomberon.

Simţul datoriei, ai zis?!

Da, simţul datoriei, adică poate simţul civic, nu ştiu dacă m-am exprimat corect.

Şi cu ce fel lingură se mănâncă acest simţ? Poate îmi explici, că eu unul mi-am bătut de atâtea ori capul cu această chestiune, dar n-am reuşit să ajung la nicio concluzie.

Nu e vorbă de nicio lingură aici…

Atunci despre ce e vorba?

Despre simţul datoriei împlinite faţă de patrie şi de cetăţenii ei…

Lasă patria şi cetăţenii în pace. Îi cunosc mai bine decât dumneata. Ştiu fiecare ce hram poartă. Şi, crede-mă, când îţi zic asta nu exagerez. Fiecare urmăreşte un mic interes. Dacă nu e vreun interes la mijloc, măcar unul mărunt, ascuns într-un înveliş de vorbe, omul n-ar mişca un deget nici măcar pentru sine însuşi, cu atât mai puţin pentru patrie sau binele celorlalţi! Ceea ce îţi spun e adevărul pur. Te rog să mă crez că nu exagerez… Patrie, ce cuvânt. În fond ce-i patria? Un gol umplut cu multe vorbe, nimic mai mult. Şi simţul datorie civice… Mai bine mi-ai vorbi de capra vecinului. Nu crezi că aşa te-ai apropia mai mult de adevăr?! Dacă n-ar fi în ţara asta o mână de fier, care să ţină cât de cât lucrurile în frâu, toţi ar vorbi până şi în somn numai despre simţul datorie civice şi s-ar mânca unii pe alţii de vii. Nici oscior peste oscior n-ar rămâne din ţara asta. Noroc că din când în când sânt vigilent şi pun lucrurile al punct. Decât să domneşti peste un popor cu mintea tulbure, nici viu, nici mort, care – în ciuda vicisitudinilor prin care a trecut, nu şi-a însuşit lecţia istoriei, continuând să facă plecăciuni, chiar şi atunci când şi oferă bogăţiile şi sufletul pe tavă, îngenunchind nu o dată, ci de o mie de ori, în faţa celui care azi e pe puternic şi pe val, iar mâine îi va aduce, cum s-a întâmplat de atâtea ori, îl av duce la pierzanie, atunci, mai bine nu mai domneşti deloc. M-am uitat la preşedinte, în ciuda cuvintelor grele pe care le-a spus, revărsându-şi nemulţumirea pe popor, chipul lui continua să-mi zâmbească cu amabilitate. În general, din experienţa pe care am trăit-o pe Nebuloasă Andromeda, ştiu foarte bine că preşedinţii sânt nemulţumiţi de poporul lor. Cu cât un preşedinte deţine mai mult timp pârghiile puterii, cu atât nemulţumirea faţă de propriul lui popor creşte. Ce să-i faci, aşa e lumea de când hăul! Orice ai face, nu poţi s-o schimbi. Zadarnic se schimbă preşedinţii,dacă lumea lor rămâne al fel. M-am uitat la chipul excelenţei sale, luminat de un zâmbet larg, ambiguu, şi am zâmbit şi eu..

În fine, n-are rost să lungim prea mult vorba, continuă preşedintele. Mai bine să ştergem cu buretele orice suspiciune şi să trecem la subiect. Deci, zici, adaugă el, că simţul acesta al datoriei civice te-a împins să te înfăţişez cu noaptea-n cap la preşedinţie şi să te înfrupţi din documentele secrete!? Aşa-i?

Da, excelenţă, simţul datoriei civice, am repetat luând poziţie de drepţi, m-a determinat să fac acest gest.

Ascultă, omule, spuse preşedintele. Ceea ce spui nu are sens. Faptele tale sunt în dezacord cu vorbele şi legea… Dacă e vorba, într-adevăr, de hârtii oficiale, mă rog, de secrete de stat, atunci nu ai voie să le distribui şi nici să le distrugi.

Dar eu nu le distribui, am spus. Şi nici nu caut să le distrug.

Atunci de ce le molfăi în gură, încercând să le înghiţi?

Ceea ce rumeg în gură nu sunt documente oficiale, ci nişte fişe sau reţete medicale, pe care le-am găsit în acelaşi tomberon amestecate cu documentele oficiale. Acestea sunt aici, la locul lor, am spus arătând geanta. Am venit aici să vi le restitui personal.

Nu, zău?! făcu preşedintele. Chiar crezi că fişele medicale nu fac parte tot din secretul de stat? Îţi dai seama ce spui? Oare cine n-ar vrea să ştie cum se prezintă starea de sănătatea a unui preşedinte sau a unui alt înalt demnitar de stat. Nu interesează oare chiar pe nimeni de ce fel de boală suferă preşedintele şi cât mai are de trăit? Poate a ajuns la paranoia, poate scleroza sau o altă boală i-a măcinat atât de mult trupul şi, de ce nu, încât preşedintele a devenit un pericol pentru el şi pentru întreagă naţiune?! Te-ai gândit cum pot fi folosite de către prietenii şi duşmanii noştri astfel de date sau nu te-ai gândit?! Aşa-i că nu te-ai gândit?! Dacă te-ai fi gândit nu ai fi molfăit în faţa mea fişele medicale extrase din cabinet şi din arhivă! Dar, adăugă el, fişând acelaşi zâmbet degajat, ia sune-mi matele, care te crezi atât de deştept, ce căutau aceste documente secrete în coşul de gunoi?!

Asta nu am de unde să ştiu. Eu le-am găsit din întâmplare şi am venit aici ca vi le restitui personal. Am apelat la acest truc, rumegatul, mă rog, ca să ajung mai lesne în faţa dumneavoastră.

Ai riscat destul de mult, făcând pe nebunul. Oamenii mei de pază te puteau lua drept un arierat mintal sau un provocator. Era suficient să le fac un semn discret cu mâna şi te trezeai la balamuc. Mărturisesc însă că mi-ai stârnit curiozitatea. Mi-am zis: ia uite un om care mănâncă hârtii scoase din dosare. Oare ce l-a mânat aici?! Ce-ar fi să-i dăm o şansă să se explice. Poate nu-i nebun cu totul. De nebuni am parte şi-n palat. Şi iată; dându-ţi această şansă, tind să cred că n-am greşit. Dă-mi, te rog, odată documentele oficiale, să văd despre ce e vorba.

Am scos din geantă teancul de documente şi i le-am înmânat, schiţând un zâmbet oarecum stingher. Prezenţa prezidenţială, ca şi mahmureala de care eram cuprins, mă făceau să mă simt tocmai în largul meu. Mâinile îmi tremurau uşor, pleoapa dreaptă zvâcnea şi ea, iar tâmplele transpiraseră din abundenţă. Simţeam nevoia să scot sticluţa din geantă şi să trag un gât. Desigur că mă ispitea şi cutiuţa, cu praful ei alb.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist