Doi mari învăţaţi: Gheorghe Ivănescu şi Eugeniu Coşeriu (I)

Evocarea care urmează se bazează pe amintirile proprii şi pe mai multe documente cu caracter epistolar, descoperite recent în arhiva de la Tübingen a lui Eugeniu Coşeriu, şi care sunt publicate, cu comentariile mele, în câteva numere succesive ale excelentei reviste Limba română de la Chişinău (vezi on line: http://www.limbaromana.md/?go=numar&n=92).

Îmi propun să încerc să descifrez semnificaţiile unei relaţii interumane interesante şi, dat fiind profilul istoric proeminent al celor două personalităţi, de un interes care depăşeşte sfera strict privată. Întrucât mă consider discipol al amândurora, m-am preocupat constant nu doar de asimilarea doctrinei lor lingvistice, ci şi de înţelegerea dinamicii devenirii lor profesionale şi de semnificaţiile parcursului lor biografic concret. Convingerea la care am ajuns este aceea că între G. Ivănescu şi Eugeniu Coşeriu a existat o prietenie autentică şi profundă; mai mult încă, aparţinând amândoi unei aceleiaşi clase din tipologia omului de ştiinţă, o similitudine tulburătoare se constată şi în privinţa reperelor şi a liniilor de forţă ale devenirii lor umane. O rememorare în paralel a datelor biografice esenţiale este utilă pentru a înţelege mai bine ce anume îi lega şi îi apropia pe cei doi învăţaţi care mi-au fost magiştri.

Născut la 2 noiembrie 1912, în comuna Vutcani din judeţul Vaslui, G. Ivănescu a încetat din viaţă la Iaşi, la vârsta de 75 de ani (3 iunie 1987). Eugeniu Coşeriu s-a născut la 27 iulie 1921, în comuna Mihăileni din Basarabia şi a murit la Tübingen la 7 septembrie 2002, la vârsta de 81 de ani. Amândoi s-au bucurat deci de un ciclu complet al vieţii, au fost moldoveni, amândoi au avut o origine modestă, ca fii ai unor mărunţi funcţionari de ţară, şi s‑au format în climatul plin de speranţe al României interbelice („România Mare”). Amândoi au traversat viaţa şi şi-au împlinit destinul de excepţie de-a lungul unei existenţe zbuciumate, parcurgând cu demnitate un secol plin de contradicţii şi de provocări. După un început strălucit de carieră la Universitatea din Iaşi în anii ’30-’40 ai secolului trecut, Ivănescu devine în 1946 profesor la aceeaşi Universitate, pentru ca, între 1955 şi 1962, exclus din sistemul de învăţământ românesc, reformat după principii comuniste, să îndure o lungă perioadă de privaţiuni. A devenit în cele din urmă profesor de lingvistică romanică şi generală la Universitatea din Timişoara (1962-1969), apoi la Universitatea din Craiova (1969-1971), revenind în final la Iaşi, în 1971, ca profesor de lingvistică indo-europeană, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Nu mai puţin zbuciumată a fost şi viaţa lui Eugeniu Coşeriu. Student eminent în Litere şi Drept la Universitatea din Iaşi între 1939-1940, o perioadă scurtă, dar decisivă pentru formarea sa, şi-a continuat şi încheiat în mod strălucit (prin două doctorate) studiile de filosofie şi litere la Roma (1940-1944), Padova (1945) şi Milano (1945-1949), a lucrat în Italia ca lector de limba română, ziarist sau traducător, înainte de a emigra în Uruguay, ca profesor de lingvistică la Universitatea din Montevideo (1951-1963). Din 1963 a fost profesor de filologie romanică şi lingvistică generală la Universitatea din Tübingen.

În descendenţa directă a lui Alexandru Philippide (1859-1933) şi pe urmele lui Iorgu Iordan (1888-1986), G. Ivănescu s-a afirmat ca cel mai strălucit reprezentant al Şcolii lingvistice ieşene. Deşi nu a recunoscut-o niciodată explicit, Eugeniu Coşeriu a asimilat totuşi şi el, în scurtul său interval studenţesc de pe dealul Copoului, câteva dintre elementele esenţiale ale spiritului academic ieşean, aşa cum se coagulase acesta pe parcursul a trei generaţii de intelectuali, generaţia paşoptistă a lui M. Kogălniceanu, generaţia „Junimii” lui Titu Maiorescu şi generaţia de la „Viaţa Românească” a lui G. Ibrăileanu şi A. Philippide. Probabil în primul rând prin intermediul contactului cu tânărul asistent universitar G. Ivănescu (diferenţa de vârstă între ei era de 9 ani), Coşeriu pare să-şi fi asumat componentele organice ale tradiţiei ieşene: spiritul critic, erudiţia, căutarea unui echilibru ideal între enunţul teoretic şi fundamentarea empirică a acestuia, o bază documentar-filologică solidă a interpretării faptelor de limbă şi, mai ales, accentul decisiv pus pe dimensiunea istorică în înţelegerea dinamicii limbii.

Nu cred că este prea riscant să presupunem că în lungile discuţiile pe care cei doi le vor fi avut la Iaşi în anii 1939-1940, a putut să se precizeze la fiecare dintre ei o altă constantă comună: un fel de furor constructivus, o pasiune a întemeierii solide şi perene. Amândoi au dorit sau şi-au propus să întemeieze şi să practice un alt tip de lingvistică decât structuralismul descriptiv-sincronic dominant în prima parte a secolului al XX-lea: o lingvistică „pe baze antropologice” – Ivănescu, o „lingvistică integrală” – Coşeriu. Această poziţie epistemologică comună presupunea o încadrare a lingvisticii în sfera ştiinţelor spiritului sau ale culturii, spirit enciclopedic, o bază şi un fundal filosofic al discursului lingvistic, interferenţe organice cu logica, psihologia, sociologia şi istoria. Îi mai apropia, probabil, pe cei doi tineri, sortindu-i unei prietenii trainice, o altă trăsătură comportamentală comună: veritabilul cult pentru ştiinţă şi pentru muncă şi o asumare totală a aventurii cunoaşterii, împinsă uneori până la limitele sacrificiului personal. Elevii ieşeni ai lui Ivănescu şi cei tübinghenezi ai lui Coşeriu relatează în această privinţă episoade semnificative din viaţa celor doi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi