Domnul Profesor George Pascu (II)

Detaliile din viaţa personalităţilor evocate, cunoscute bine de amfitrion, scapă climatului de şuetă deoarece clarifică realităţi, motive şi consecinţe importante pentru cursul sinuos al artei sonore culte din Iaşi, din Moldova. Plusul de înlesnire a înţelegerii istoriei acestui domeniu artistic de către cititor rămâne în problematizarea dorinţelor, a faptelor muzicienilor discutaţi, în portretizarea lor succintă – ceea ce asigură întregului volum atractivitatea evocării şi precizia dicţionarului. Spre exemplu, răspunzând curiozităţii lui Mihail Cozmei privind specializarea studenţilor Conservatorului din Iaşi în perioada interbelică şi în prezent, cu predilecţie în domeniile învăţământului şi al dirijatului ansamblurilor instrumentale sau vocale, interesul pentru formarea soliştilor fiind scăzut, profesorul Pascu a oferit o explicaţie credibilă: În epoca interbelică nu existau atâtea instituţii şi atâtea formaţii ca să se poată viza o anumită specializare. Aş putea spune că ei – studenţii – învăţau tot ce se putea învăţa şi apoi viaţa îi arunca în diferite sectoare unde au putut, dacă au avut talent, să se afirme. Ce putea să spere un student din anii ’30 când în ţară nu erau decât două Opere şi două orchestre simfonice, acestea ultime la Bucureşti? Abia în 1942 s-a înfiinţat la Iaşi Orchestra Filarmonicii „Moldova”. Ce puteau să spere oamenii care nu aveau nici un ansamblu artistic în care să se angajeze sau cu care să colaboreze?… Iar în materie de compoziţie, doar Premiul „Enescu” şi slabele fonduri ale Societăţii Compozitorilor Români le puteau aduce şi o satisfacţie materială căci, în fond, omul munceşte, dar trebuie să şi trăiască, nu? Singurul lucru cert era catedra de învăţământ mediu, dar şi în învăţământ catedre de muzică erau numai în oraşe sau, foarte rar, la câte un gimnaziu dintr-un orăşel. Nu erau catedre în mediul rural. Totuşi, dacă cineva vroia să-şi facă o carieră mai sigură, viza învăţământul, învăţământul mediu, căci învăţământul superior era foarte greu de abordat. [Existau] numai trei Conservatoare, cu un număr restrâns de catedre şi cu o concurenţă extrem de mare, mai ales la Bucureşti. La fel, cel ce dorea să păşească în domeniul muzicii, cel puţin la Conservatorul din Iaşi, viza o pregătire multilaterală. Diplomele nu se eliberau pe secţii, ci conţineau rezultatele la toate disciplinele studiate. Aşa că nu se poate vorbi de o specializare strictă. Specializarea venea după ce luai contact şi luptai cu viaţa.²

Iată, în 1985, când s-a desfăşurat primul colocviu, George Pascu a oferit explicaţia veridică a numărului mic de solişti instrumentişti şi vocali de până în 1960 la Iaşi, a dat de înţeles (pe vremea cenzurii eficiente…) în ce situaţie se aflau absolvenţii Conservatoarelor din deceniul 1981-1990, dezavantajaţi prin imposibilitatea de a se angaja în oraşele mari, care erau închise, obligaţi să accepte posturi de profesori în mediul rural ori „să lupte cu viaţa” în diferite moduri mai mult sau mai puţin demne, extrem de puţini având posibilitatea să activeze conform propriei chemări. Cuvintele profesorului Pascu au fost, în 1985, premonitorii: acum instituţiile de învăţământ muzical superior oferă un program de studiu multilateral, dar absolvenţii rătăcesc deseori într-un domeniu de lucru sau altul, nu găsesc postul potrivit pregătirii, iau studenţia de la capăt în cu totul altă specializare.

Mai sunt teme ale colocviilor de acum 36 de ani rămase, din păcate, actuale. Citez fără comentarii de la paginile 207-208: Astăzi, problema calităţii se poate pune în mod deschis şi fără să roşim. Avem una dintre cele mai bune filarmonici din ţară. Şi constatarea aceasta nu este numai aşa, dintr-un mic patriotism local, căci putem dovedi acest lucru scoţând din raft un disc cu imprimări de mare valoare, dirijate fie de Ion Baciu, fie de Horia Andreescu, fie de Cristian Mandeal. […] Am putea totuşi, sugera o politică a repertoriului, o echilibrare a acestuia, pentru ca să nu rămână prea mult în zona secolului XIX şi nici chiar pe tot secolul XIX, ci doar până la începutul ultimului deceniu. Poate că o revenire la Baroc şi chiar la clasicii care au fost mai puţin prezenţi în stagiunea actuală, ar extinde limitele repertoriului. Bineînţeles, nu poate să lipsească muzica secolului XX care, totuşi, trebuie programată cu foarte multă chibzuinţă. Şi este necesar să o facă, pentru că secolul XX, acum aproape de sfârşit, a îmbogăţit patrimoniul muzical cu certe valori. Iată, deci, că-i putem obiecta acestei excelente filarmonici faptul că repertoriul este, oarecum, limitat. Şi spun aceasta pentru că mă gândesc la ce se va întâmpla în secolul XXI, nu cu dorinţa sau cu pretenţia de a fi martor.

Şi alte subiecte din colocviile ajunse pe pagini de carte ar merita comentate aici. Selectez câteva titluri: Despre public şi despre animatorii vieţii muzicale, Rostul muzicologiei, Popularizarea şi promovarea muziciiprin scrieri cu tematică specială şi o muzicologie orală elocventă, Stilistică sau enciclopedie muzicală, Muzica românească în concerte şi spectacole, Învăţământul muzical.

Unul dintre cele mai importante roluri pe care profesorul George Pascu l-a avut în viaţa muzicală ieşeană a fost cel de specialist în istoria muzicii universale. Pe care a cunoscut-o la dimensiunea enciclopedică, a explicat-o cu elocinţa şi farmecul povestitorului, adunând de-a lungul timpului mulţi prozeliţi ai artei sunetelor cultivate. Cartea de istorie a muzicii, din 2003³ a fost elaborată împreună cu discipolul pe care l-a apreciat mult, Melania Boţocan, dar nu i-a mai ajuns sub ochii obosiţi în urma Cititului de o viaţă. Tot ce se ştie despre evoluţia milenară a muzicii a fost ordonat, explicat, povestit în cele două volume – de la Societatea primitivă la Noile şcoli muzicale naţionaledin secolul XX (sunt titluri de capitole). Şi prin opus-ul editorial menţionat, Profesorul George Pascu şi-a găsit, îşi poate păstra audienţa naţională, nu doar în Iaşul vieţii sale, pentru că dubla natură ştiinţifică şi estetică a scrierii şi-a păstrat valoarea. Cartea aceasta, şi celelalte pe care Profesorul George Pascu a apucat să le publice, rămâne de plăcută învăţătură pentru studenţi, pentru oricine nutreşte dorinţa să afle căi spre marea muzică.

¹ Editura Artes, Iaşi – 2015

² Op. cit., p. 23-24

³ Editura Vasiliana ’98

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor