Don Luigi, italianul de la Tansa (I)

Mai apoi, don Luigi s-a dovedit a fi unul din cei mai dedicaţi şi mai serioşi ţărănişti din câţi am cunoscut. Avea 60 de ani când s-a dedicat cu toată fiinţa pentru renaşterea partidului lui Iuliu Maniu. Nu ştiu exact care este zestrea umană din alte partide apărute ca ciupercile după ploaie în anii 1990. Dar cred că nu greşesc dacă afirm că în PNŢ-CD au intrat unii dintre românii cei mai ataşaţi de tradiţiile noastre istorice şi de cea mai bună calitate morală. Mulţi veneau din familii care au înfruntat regimul comunist cu demnitate, plătind adesea cu viaţa pentru credinţa lor idealistă. A fost şansa mea să întâlnesc oameni de o statură morală cum nu credeam să mai fi supravieţuit în anii de prigoană de după război. Au fost destul de mulţi, iar fiecare din ei a rămas definitiv în memoria mea afectivă. Iar dacă ar fi fost să îl întâlnesc numai pe don Luigi şi tot aş avea motive de mulţumire că anii aceia atât de tulburi m-au îmbogăţit moral şi nu m-au înverşunat.

L-am întâlnit zilele trecute la Tansa pe don Luigi, după mai mulţi ani. Nu mai trecusem pe acolo de când cu dispariţia PNŢ-CD şi mărturisesc că nici nu mai credeam să-l găsesc în viaţă. Aveam în minte imaginea bătrânului de acum 34 de ani, ca să mai sper în minuni. Dar minunea s-a întâmplat. Vestea că vreau să-l revăd a ajuns la el printr-un prieten, iar don Luigi s-a pregătit cum ştie el mai bine de întâlnire. Înalt şi drept, cu ochii lui albaştri blajini, elegant ca orice italian care se respectă, sprijinit într-un cadru metalic de când îl supără un genunchi, don Luigi m-a primit cu lacrimi în ochi, bucuros să ne revedem, dar şi trist că l-a ajuns bătrâneţea cu metehnele ei nesuferite. Depănăm amintiri despre anii aceia frumoşi şi trişti în care atâtea speranţe au renăscut şi atâtea idealuri s-au năruit. Îi pun întrebări cu nesaţ, de parcă aş vrea să umplu timpul pierdut de la ultima noastră întâlnire, când am mers împreună la Bucureşti, la un congres al PNŢ-CD. Cu oameni ca don Luigi am câştigat timp, iar anii în care nu l-am văzut se pun cu regret în seama vremii pierdute. Uitasem multe din istoria familiei lui, dar don Luigi mi le-a reamintit calm şi tacticos, de parcă ar trăi aievea cu strămoşii lui, în vremurile de altădată. Toţi înaintaşii sunt bine rânduiţi într-un calendar fabulous al memoriei. Dar înainte de a-şi spune povestea, don Luigi îmi mărturiseşte că are 94 de ani şi 183 de zile. La vremea în care am scris aceste rânduri, don Luigi a mai adăugat câteva zile, deprins cu acest exerciţiu de memorie. Iar în fiecare seară, înainte de a pune capul pe pernă, don Luigi mai adaugă o zi. Ca să nu uite aritmetica şi să nu se ofilească memoria. Şi desigur nu uită să aducă laude lui Dumnezeu pentru fiecare zi dăruită. Nu a luat pastile în viaţa lui şi nu a zăcut nici o zi. Munceşte de când se ştie, întrucât vremurile nu au fost chiar darnice cu familia lui. A fost toată viaţa constructor, ca tot neamul lui, că doar de aceea au venit strămoşii italieni în România ca să înalţe zidiri în ţara adoptivă, noi, românii nefiind tocmai deprinşi cu tainele cioplirii în piatră. Iar în multe locuri din România, în oraşe şi sate găseşti case de piatră, biserici, poduri, tunele, palate şi edificii publice ori monumente funerare făcute de italieni. Chiar în Tansa lui natală, italienii au înălţat o splendidă biserică din piatră fasonată atât de trainică încât pare să fie zidită recent, dar şi un pod cu o superbă boltă – adevărată capodoperă ce ar merita să fie inclus în lista monumentelor de arhitectură.

Dar unde nu au lucrat meşterii artizani italieni în Vechiul Regat? La Bucureşti şi la Iaşi, la Craiova şi Constanţa, la Brăila şi Focşani, la Ploieşti ori Vaslui. Cineva ar rebui să repertorieze monumentele de arhitectură şi lucrările de construcţii făcute de italieni în România. Numai don Luigi a înălţat împreuna cu echipa lui 137 de case, de la Tansa şi Suhuleţ până la Bucureşti şi Negru Vodă. Başca cei 10 ani petrecuţi la Şantierul II de la Trustul de Construcţii din Iaşi. Mai la urmă şi-a zidit şi el o casă, pe locul celei vechi, moştenită de la părinţi. Dar ce spun casă! E un palat în miniatură, înălţat cu dragoste, de-a lungul mai multor ani, neîncheiat nici azi.

Doar aşa ne spune istoria breslei, că eşti dator întâi să zideşti case celor care nu au, să te smereşti în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor, sperând că într-o zi îţi vei înălţa şi tu una. Iar în zidurile ei, don Luigi a pus ceva din sufletul lui nostalgic după ţara însorită de lângă Mediterana strămoşilor. Şi-a împodobit casa ca pe o mireasă, cu logii în stil veneţian, cu ferestre în arc frânt, după tradiţia gotică şi cu o savantă dantelărie sculptată pe zidul exterior. Şi doar nu a cercetat ca un istoric sursa italiană a inspiraţiei lui. Pur şi simplu, aşa îi vor fi dictat, într-un vis, strămoşii din strămoşi.  (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist