Dragă Emil Brumaru (3),

E prima (cred că si ultima) oară în viaţa mea când aud de… cum îi zice?…. Karl Lagerfeld (am căutat pe google, să fiu sigur că scriu corect). Cultura mea generală are mari lacune, îmi asum asta; nu mă interesează decât ce mă interesează, în rest sfântă ignoranţă. Oi fi citit despre el pe undeva, dar memoria mea scuipă prompt ce nu poate fi reciclat. Sunt blazat, nu fac eforturi să înţeleg ce nu îmi e de folos, ce nu mă ajută la scris. Am îmbătrânit, e un simptom, nu mai sunt deschis, nu mai vreau să caut alte surse de încântare, când mi-e clar că nici în privinţa literaturii nu voi ajunge foarte departe. Bun, deci a murit un creator de modă. Aflu că a fost director artistic la Chanel. De Chanel am auzit. Am văzut în tot tapajul creat zilele astea că era un personaj extravagant, cu destule resurse de cinism. Asta îmi place, cinismul are acces la adevăr. Altceva m-a nelămurit. Înţeleg că avea multe cărţi. Mult prea multe pentru un om care se pricepe la asta. 300.000!!! 300.000????? De cât snobism e nevoie ca să aduni trei-sute-de-mii de cărţi???!!! Nu sunt suficient de prost ca să cred în biblioteci 100% funcţionale: ai citit toate cărţile pe care le ai în casă? Dar: 300 de mii??? 300 e bine pentru cititorul ocazional, mai ales dacă alege clasici; 3.000 e decent pentru un cititor cu posibilităţi; 30.000 e o performanţă pentru un colecţionar autentic (cam atâtea deţinea Umberto Eco); 300.000 e nu doar extravagant, ci vicios de-a dreptul. Adică obscen. Să glumesc? Eu trăiesc din asta şi îmi vin sau cumpăr cărţi (uneori serii întregi, teancuri, turnuleţe, când îmi pică tonusul compensez aşa) de mai multe ori pe săptămână şi tot nu am 300.000. Nu ştiu câte am, prea multe, oricum, încep să mă descurc greu printre ele, să le găsesc greu. Sigur, aş vrea să am şi mai multe, dar nu 3000.000. V-am admirat vizuina săpată în cărţi. M-aţi rugat să fac poze şi am făcut. Eraţi, v-am spus atunci, la propriu un şoarece de bibliotecă, un sobol care îşi scormonea culoare printre cărţi. Înţeleg atracţia fizică pentru cărţi, o am şi eu. Dorm cu ele în pat, le aşez în jurul canapelei din birou, le mângâi, le miros, mă bucur cu toate simţurile de ele. Şi cumpăr, cumpăr în neştire, vreau colecţii complete, serii întregi; e una din realizările mele că îmi permit financiar să cumpăr cărţi, cărţi, cărţi. Aveaţi, ştiu, aceeaşi manie şi vă iubeam, vă iubesc pentru asta. Cum nu îmi convine ceva, cum compensez cu un nou set de cărţoaie. Nu apuc să le citesc pe toate, fireşte. Dar nici nu renunţ, mă încăpăţânez, pe unele le înfulec compulsiv, din altele abia gust câteva firimituri. Le ordonez în funcţie de interesul pe care îl am, apoi vine iar dezordinea etc. Nu îmi dau seama dacă sunt, pentru ele, un sultan cu un harem atât de mare încât devine inutilizabil sau un eunuc pus să vegheze la buna orânduială a cărţilor (ştiţi, un eunuc nu are ce face cu o singură femeie, lui îi trebuie un harem!). Dar: 300 de mii???? Ca să ce? Numai un om care are altă meserie îşi poate permite o atare aroganţă. 15 mii e meserie, 30 de mii e vocaţie, 300 de mii mută utilul, funcţionalul în decorativ. Sigur, mă întreb: dacă aş avea posibilităţile şi infrastructura, m-aş opri? La câte zeci de mii de volume aş spune stop? Nu am un răspuns. Deocamdată, văd că nu mi se potoleşte apetitul şi trag nădejdea că mai am timp. Cumpăr şi cumpăr şi cumpăr. Înlocuiesc ediţiile vechi, rufoase, cu altele noi, dar mi-e greu să mă despart şi de cărţile alea îngălbenite, pe care le-am citit în adolescenţă, în tinereţe, care poartă semnele lecturii mele, sublinieri, adnotări.

La câte volume e decent să ne oprim?

Dumneavoastră tot mai cumpăraţi cărţi? Eu sunt convins că da…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi