Dreptul la educaţie normală (I)

E absolut groaznic ce se întâmplă în şcolile româneşti. Începe să arate din ce în ce mai mult ca într-un scenariu distopic, apocaliptic. Într-un articol anterior scriam despre agresiunea aproape inumană, total nedemocratică pe care o exercită din ce în ce mai mulţi părinţi şi profesori asupra copiilor, o agresiune fizică şi psihică, de acaparare a timpului liber pentru joacă şi relaxare şi încărcare a lui cu teme şi alte activităţi şcolare, în aşa măsură încât un elev ajunge să „lucreze” uneori câte 12 ore pe zi, inclusiv în weekend, ca un veritabil sclav.

Azi nu am putut să nu privesc lucrurile şi din perspectiva cealaltă, a profesorilor, a dascălilor care se găsesc din ce în ce mai frecvent în postura de a fi ei înşişi victime, de a nu mai fi capabili de a stăpâni copiii scăpaţi de sub control.

Nu există săptămână în care să nu apară la televizor câte un profesor care cedează nervos. Toţi sunt puşi la zid, huiduiţi, făcuţi incapabili, nebuni, nepregătiţi. Poate că o fi astfel, dar unii sunt acuzaţi, părerea mea, pe nedrept, pentru că adevărul e la mijloc. Sistemul nu oferă nici o protecţie profesorilor, nici o pârghie de gestionare a situaţiilor dificile, a elevilor cu probleme de adaptare, le cere doar abilităţi pedagogice extraordinare şi nimic mai mult. La o reţea de învăţământ atât de mare şi diversă este imposibil ca toate cadrele didactice să fie nişte pedagogi perfecţi, şi chiar dacă ar fi astfel, tot nu s-ar descurca. Şi atunci ce facem, tăiem în carne vie?… Sacrificăm pe unii de dragul sistemului? Îi aruncăm în groapa cu lei?

Profesor la bază, m-am găsit eu însumi în situaţii aproape imposibil de imaginat pentru care actualul sistem de învăţământ nu îţi dă nici un instrument de lucru, absolut nici unul. De exemplu, predam acum câţiva ani la o şcoală generală din oraşul Iaşi, la clasa a VI-a. Spre sfârşitul semestrului I, un elev, care până atunci stătuse impasibil în ultima bancă, aproape pierdut de restul, mă întreabă într-o doară, tare, de parcă eram singuri în pădure: „Dom’ prof, eu ce note am la dvs?” Eu m-am uitat în catalog şi i-am zis: ”Trei de 2”. Elevul respectiv nu făcuse absolut nimic în timpul şcolii, nu învăţase niciodată, nu îşi făcuse temele, nu participase deloc în clasă, nu scrisese nimic la lucrări, era complet aerian. Auzind răspunsul meu a devenit brusc activ, s-a ridicat din bancă şi a început să urle la mine că nu se poate aşa ceva, că trebuie neapărat să îi modific un 2 în 7. De ce neapărat aşa, nu am înţeles. Omul avea totuşi un scop precis, a început să funcţioneze. Evident că i-am explicat că nu pot face aşa ceva şi că notele reflectă întocmai lipsa lui totală de interes pe întreg semestrul. A început să lovească cu pumnii în bancă şi să ameninţe că îmi arată el mie. Am încercat să îl calmez, dar parcă reacţia mea îl întărâta şi mai tare. La un moment dat s-a urcat pe pervazul geamului şi a ameninţat că se aruncă de la etaj (eram la etajul 2), dacă nu mă conformez. Eu am închis catalogul, m-am ridicat şi am început să mă îndrept spre uşă. El a sărit de pe pervaz înapoi în clasă, a urlat deodată sălbatic şi s-a repezit cu capul în cel mai apropiat perete, după care a căzut şi a început să plângă. Au urmat câteva momente de perplexitate din partea tuturor. M-am dus la el, l-am ridicat. Era ameţit, dar conştient. Nu suferise vreun traumatism, probabil îşi controlase izbitura. Am trimis pe cineva să cheme ajutor. Mai târziu am aflat că respectivul copil fusese repetent de vreo două ori, se droga, avea probleme serioase de comportament, atât în şcoală, cât şi în afara ei, şi multe altele peste vârsta lui.

Un alt exemplu este mai recent, auzit de la prieteni, tot de la o şcoală generală. O învăţătoare este terorizată zilnic de doi elevi din clasa pregătitoare care au pus stăpânire pe întreg colectivul şi nu pot fi aduşi într-o zonă calmă sub nici o formă. Îi agresează pe ceilalţi colegi, distrug lucrurile, îşi bat joc de toţi. Umilesc învăţătoarea, o scuipă, o lovesc. Când aceasta din urmă încearcă să îl tragă pe vreo unul de mână să îl pună la loc, acesta ţipă ca din gură de şarpe că este bătut. Restul părinţilor sunt revoltaţi şi vor să protesteze, să izoleze acei copii, să se ia măsuri. Dar, în continuare, fiecare oră se desfăşoară cu cei doi în mijlocul clasei ţipând, urlând, distrugând, umilind, şi cu ceilalţi colegi, inclusiv învăţătoarea, pe margine, speriaţi, încercând să facă timpul să treacă mai repede.

E un caz tipic care se repetă în foarte multe unităţi de învăţământ. Au fost şi mai sunt încă multe cazuri, unele mediatizate, altele nu, în care părinţii celorlalţi colegi de clasă protestează, depun plângeri la Inspectoratele Şcolare, îşi mută copiii la alte şcoli. În alte situaţii chiar şi cadrul didactic se mută sau îşi dă demisia. Toate acestea pentru un singur elev dintr-un colectiv.

Aşadar, marea dilemă e: cum pot fi liniştiţi aceşti copii? Cum pot fi controlaţi? Cum se poate aduce procesul de învăţare pe un făgaş normal? Răspunsul meu, după o analiză minuţioasă  a situaţiei, e că nu există soluţie… Legea nu îţi permite să recurgi la violenţă, la pedepse, la alte mijloace coercitive de nici un fel. Ca profesor eşti legat de mâini, de picioare şi de gură. Dacă ai să chemi părinţii elevilor respectivi la şcoală, aceştia vor spune mai mult ca sigur că învăţătorul/profesorul e de vină şi chiar vor depune plângere la Inspectorat că sunt persecutaţi. Ei vor neapărat să îşi ţină copiii în învăţământul normal ca să se „integreze”. De izolat nu pot fi izolaţi, ba din contra, acum e la modă cuvântul magic „incluziune” ca şi celebrul „diversitate” ceea ce înseamnă că întreg sistemul trebuie să se adapteze la acel copil. Cu alte cuvinte, o clasă întreagă şi profesorii aferenţi trebuie să se „modeleze” după copilul cu probleme, lăsând la o parte curriculumul ce trebuie parcurs şi tot ce vine împreună cu el. Consecinţa fiind că toate orele sunt compromise, materia rămâne nepredată, educaţia în sine fiind eşuată şi, în plus, după un timp, majoritatea celorlalţi copii din grup încep să aibă, prin imitaţie, probleme de comportament similare cu ale celui „diferit”.

În majoritatea covârşitoare a cazurilor, situaţia nu se remediază niciodată, lucrurile se tărăgănează, după principiul „Lasă că merge aşa”, situaţiile se tergiversează, se bagă sub preş, se negociază între părţi şi se lungeşte pelteaua până la sfârşitul ciclului de învăţământ, după care se ia totul de la capăt cu carne proaspătă. Ne mai mirăm atunci că avem o ţară plină de nebuni şi de incapabili?!…

Şi asta nu e totul. Copii cu probleme şi mai grave, evidente, cum ar fi sindrom Down, autism şi altele asemenea, sunt aruncaţi pur şi simplu printre ceilalţi sub aceeaşi egidă: integrare/ incluziune/ diversitate. Aceştia devin bătaia de joc zilnică şi crudă dincolo de orice limită a colegilor şi vor dezvolta în timp complexe şi mai mari, mai târziu devenind cu totul irecuperabili.

S-a ajuns într-un punct în care e mult mai rău decât în cel mai rău punct din istoria României când orele se făceau la biserică ori în casa învăţătorului.

Culmea ştiţi care e? Că există modalităţi de îndreptare a lucrurilor, dar acestea sunt refuzate fie de cutumă, fie de cadrele didactice însele, fie de părinţi, dar mai ales de sistem, de însuşi Ministerul Educaţiei. (Va urma)

Briscan Zara este scriitor şi publicist