Dreptul la educație normală (II)

Spuneam în articolul precedent că sistemul de învățământ românesc – mă refer deocamdată la cel preuniversitar – este lipsit în mod deliberat de apărare în fața perturbărilor umane care apar, nelăsându-i-se aproape nicio portiță de scăpare. Judecând problema din perspectiva cadrelor didactice, se constată din ce în ce mai mult o agravare și o înmulțire a situațiilor în care elevii, fie cu probleme de sănătate, fie de comportament grave, conduc lumea, ca să zic așa, sunt șefi în timpul orelor, strică tot ce a mai rămas nestricat din procesul de învățământ, profesorilor nerămânându-le altceva de făcut decât să privească neputincioși cum totul se duce la vale.

Toți sunt de părere că nu există soluții. E un conflict permanent între părinții copiilor normali și ai celor cu probleme, între părinți și cadre didactice, între toți copiii din clasă, între toate cadrele didactice. Nu este deloc liniște și calm cum ar trebui să fie. Singura soluție care se găsește in extremis este transferul respectivilor elevi. Este un adevărat trafic (de carne vie?) între școli. Când situația nu mai poate fi ținută sub control, elevul „vinovat” este mutat la altă școală. Acolo o ia de la capăt cu un colectiv „proaspăt”. După scurt timp se va ajunge la aceeași criză și se va pune din nou problema mutării. Sunt copii care se transferă chiar de câte două ori pe an de la o școală la alta. Şi tot așa până ce „cazul” se face mare, termină școala și este în sfârșit scăpat la libertate unde va începe să facă ravagii la scară mai mare, dar măcar nu între patru pereți să se vadă. Asta e singura soluție la care se recurge, de fapt care este acceptată de sistem.

În țările civilizate s-a reușit foarte bine îmbinarea între libertate și diversitate, printr-o metodă genială și foarte ușor de aplicat: se aplică legile cu strictețe!…       

Legea Educației Naționale în vigoare din România prevede cel puțin două soluții de rezolvare pentru orice situație inclusiv pentru cea de aici, cea a elevilor perturbatori. Una se cheamă „învăţământul special şi special integrat” și care se adresează exact copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES). Dar această formă de învățământ este privită de toți, de absolut toți cetățenii români, ca un fel de ciumă!… Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu „monstruosul” CES. CES este omul negru, este Muma Pădurii, este Lupul!… Suntem în stare să acceptăm orice la copilul nostru, dar nu că e cu CES. Revenim, așadar, la românismul nostru tipic, primitiv, ca în toate cele.

În țările civilizate despre care vorbeam, clasele „Special Ed.” sunt prezente în toate unitățile de învățământ și sunt tratate cu maximă seriozitate, în ele funcționând cadre didactice foarte bine pregătite și plătite, copiii aceia având șanse mult mai mari la o educație normală și la o integrare reală, eficientă decât dacă ar fi rămas amestecați în clasele de masă.

Legea noastră menționează clar că orice elev care face în mod repetat probleme la școală poate fi trimis spre testare și diagnosticare, iar dacă acesta iese cu un certificat CES e clar că poate periclita procesul de învățământ și nu poate face parte dintr-o clasă normală, de masă. El poate fi trimis într-o școală sau clasă specială unde beneficiază de cadre cu pregătire în această direcție și urmează un curriculum adaptat. Sau poate beneficia de un consilier social, dar aceștia, pe lângă faptul că sunt foarte prost plătiți pentru munca lor, nu mai fac față solicitărilor, s-a ajuns ca în București, de exemplu, un consilier să răspundă de 2000 de elevi!…

Legea Educației Naționale nr.1/2011 zice așa: Art. 49. – (1) Învățământul special se organizează, după caz, în unități de învățământ special și în unități de învățământ de masă. (2) Învățământul special integrat se poate organiza în clase speciale și individual sau în grupe integrate în clase de masă. Art. 54. – (1) În funcție de evoluția copilului se pot face propuneri de reorientare dinspre școala specială spre școala de masă și invers.

Sunt multe alte detalii pe acest subiect în legea respectivă întărite de Hotărârea Guvernului nr. 536/2011, Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului special și special integrat din 07.10.2011 și altele asemenea.

Să fim bine înțeleși, o clasă specială nu este pușcărie, o clasă „de corecție”, „de nebuni”, „de handicapați”, ci una în care se acordă atenție deosebită, în sensul bun al cuvântului, copiilor diferiți (cu autism, sindrom Down, ADHD etc.). Aici numărul de elevi este mult mai mic (maximum 12), iar grija față de ei este mult mai mare. Aici au cu adevărat un cadru în care să se dezvolte armonios conform posibilităților lor. Şi nu e un drum fără întoarcere, nu e o „condamnare” definitivă, orice elev care evoluează și își depășește condiția poate fi oricând înscris într-o clasă normală de masă.

Dar, ca toate cele în România, legea nu se respectă. Se preferă ca elevii cu probleme să tot fie mutați dintr-o clasă în alta, dintr-o școală în alta, poate, poate, își vor găsi locul „perfect”. Dar în realitate e din rău în mai rău pentru că devin din ce în ce mai dislocați, mai dezorientați și fac din ce în ce mai multe probleme, trăgând după ei și pe ceilalți nevinovați, neînclinați spre nesupunere, corupându-i și lăsând în urmă numai dezordine și haos.

Dovadă clară a disprețului față de lege și față de normalitate este faptul că în țara noastră sunt extrem de puține școli speciale. În orașul Iași există, de exemplu, o singură școală de acest tip care are aproximativ 300 de elevi, Şcoala Gimnazială Specială "Constantin Păunescu", iar clase speciale în cadrul unor școli normale sunt ZERO!… Adică niciun director nu vrea să își pună în cap înființarea unei asemenea clase, deși legea îi dă voie…

Culmea e că Ministerul Educației însuși interzice acest lucru!… Ecaterina Andronescu, fostul ministru, a făcut o declarație în februarie 2019, sugerând că ar cam vrea să înființeze clase speciale în școli pentru că nu se mai poate continua așa: ”Noi acum îi avem pe cei cu dificultăţi de învăţare, să îi numim aşa generic, împărţiţi în două categorii. Pe unii îi trimitem în şcolile speciale, iar alţii sunt în şcolile normale, integraţi în clasele normale. Acolo, din păcate, într-o foarte mică măsură reuşim să asigurăm profesori de sprijin pentru copiii integraţi în clasele normale şi atunci creăm dificultăţi la profesori. Şi mă gândeam dacă nu am putea să îi împărţim mai mulţi într-un loc şi să punem profesori de sprijin acolo. Adică aş vrea: ca şi lor, celor integraţi în şcolile de masă, să le putem asigura profesori de sprijin”.

Declarația a ajuns în presă, părinții au sărit că vor integrare, iar Ministerul Educației s-a pus imediat cu botul pe labe. Răspunsul oficial nu a întârziat să apară: „Declarațiile ministrului educației naționale, pe tema mai sus-menționată, au făcut referire întocmai la această necesitate, de a aloca suplimentar profesori de sprijin copiilor cu dificultăți de învățare. Precizăm că nu se intenționează organizarea unor clase separate, numai cu elevi cu cerințe educaționale speciale.”

Cum spuneam: CES e diavolul în persoană!…

Așadar, concluzionând, cu toate că legea permite înființarea de clase speciale în care să fie puși copiii cu diagnosticare CES, ministerul, de frica părinților, nu face așa ceva, lăsând în continuare haosul să domine sistemul de învățământ. El vrea musai să îi integreze cu orice preț, să îi bage pe gât altfel spus, pe copiii cu cerințe speciale în învățământul de masă, promițând inutil alocarea suplimentară de profesori de sprijin și a consilierilor școlari…

Deși unii spun că vina este a părinților care nu știu să își aprecieze situația propriilor copii (ei nu vor recunoaște niciodată, sau o vor face extrem de greu, că au un copil cu probleme, pentru că nu pot fi decât subiectivi – sunt multe cazuri reale de părinți care își impun chiar cu agresivitate dorința de integrare asupra copiilor bolnavi), eu cred că de fapt întreaga responsabilitate aparține autorităților că nu pot fi autoritare și competente, așa cum ar trebui.

Un sistem aplicat prost va avea drept victime atât elevul, cât și profesorul. Clase întregi fiind dezechilibrate, bulversate din cauza unui singur elev care nu poate fi stăpânit, lucru nu atât incorect, nedrept, dar chiar profund nedemocratic.

Ne credem europeni deschiși la minte, acceptăm orice, legalizăm tot, dar nu suntem încă în stare să spunem lucrurilor pe nume și să le tratăm ca atare pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe principii solide. Şi când o boală de orice fel ar fi ea este ignorată, ea nu se va vindeca de la sine, ci se va agrava. Şcoala este o instituție unde copiii sunt pregătiți pentru a fi integrați, nu un malaxor în care îi arunci pe toți, indiferent de condiția sau starea lui și speri la o integrare orice ar fi.

Să ne înțelegem corect. Un copil cu sindrom Down nu va reuși niciodată să înțeleagă materia și să ia note de trecere la o clasă normală, la fel unul cu autism, ADHD, sau cu probleme grave de atenție și/sau de comportament, ei vor fi puși mereu într-o situație inferioară din care unii vor încerca să iasă prin violență sau nesupunere la orice regulamente. Şi e nedrept nu doar pentru ceilalți, dar în primul rând pentru ei…

Ar mai fi o soluție legală, Contractul Educațional pe care orice părinte îl semnează când își înscrie copilul la școală, care poate fi „particularizat, la nivelul fiecărei unități de învățământ, prin decizia consiliului de administrație” (Legea Educației Naționale Art. 86. (1)). Ceea ce presupune că în el fiecare școală poate să pună anumite condiții specifice și niște sancțiuni care apoi să fie puse în aplicare cu ajutorul IŞJ-urilor: „Nerespectarea prevederilor contractului educațional-tip de către unitatea de învățământ este sancționată de inspectoratul școlar, în conformitate cu prevederile metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului” (Art. 86. (2)). Dar, iarăși o spun, câți directori de școală vor avea puterea, autoritatea, îndrăzneala să ia taurul de coarne într-o țară în care instabilitatea și nesiguranța sunt legile supreme?

Briscan Zara este scriitor şi publicist