Caută 
1 MIN
În mod aparent paradoxal, cu cât se vorbeşte mai mult despre dragoste în lume, cu atât se înmulţeşte mai mult ura dintre oameni. Se dau legi în numele iubirii (de orice… gen) şi (aparent) împotriva urii. Creştinilor li se reproşează că nu au dragoste dacă nu acceptă tot soiul de experimente sociale sau de manifestări smintitoare. Unele versete din Biblie nu mai pot fi citate pentru că „instigă la ură” (sunt considerate „hate speech”). Aceiaşi vajnici „miliţieni ai iubirii” nu ezită însă a stârni, sistematic, valuri de ură asupra Bisericii şi a membrilor ei. Şi chiar asupra oricărui om care ar îndrăzni să spună lucrurilor pe nume, să susţină lucruri fireşti ori să pună sub semnul întrebării noile ideologii dezumanizante.
Cum se face că „iubirea multora s-a răcit” (v. Matei 24, 12)? Cum ajungem la adevărata dragoste pe care suntem chemaţi să o căutăm şi să o cultivăm? Poate un creştin să urască? În ce condiţii?
Vom avea ca punct de plecare un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care ne va fi ghid spre a ajunge la înţelegerea binecunoscutului cuvânt al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). În Epistola către Romani, „apostolul neamurilor” îndeamnă: „Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine” (Romani 12, 9; v. şi Amos 5, 15). Pe scurt, avem o definiţie a adevăratei iubiri, cea „nefăţarnică”, şi două condiţii ca să o putem dobândi: să urâm răul şi să ne alipim de bine. Sfântul Ioan Gură de Aur distinge, într-una dintre omiliile sale, iubirea creştină între diferitele tipuri de „iubiri”, explicaţiile sale fiind extrem de actuale: „Fiindcă dragostea poate fi de multe ori chiar şi în faptele cele rele, precum de pildă este dragostea celor corupţi, dragostea celor ce sunt de acord în răpiri şi furtişaguri de averi străine, dragostea celor de prin ospeţe şi beţii, de aceea apostolul, scoţând dragostea cea adevărată din rândul celor de mai sus, zice: «urând răul şi lipindu-vă de lucrul bun». El nu zice «depărtându-vă de rău», ci urându-l cu desăvârşire, fiindcă chiar verbul pe care îl întrebuinţează aici (a urî ceva mult, a avea scârbă şi groază de cel urât) de multe ori semnifică mărimea sau tensiunea acţiunii” („Comentariile sau Explicarea Epistolei cătră Romani a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Archiepiscopul Constantinopolei”, Atelierele grafice SOCEC&Co., Bucureşti, 1906, p. 364).
Cultivarea iubirii nu poate începe fără a urî păcatul. Aşa cum, pentru a se apropia de soare, o rachetă are nevoie, mai întâi, de o propulsie atât de puternică încât să o desprindă de pământ. Păcatul trebuie urât indiferent de persoana prin care este promovat. Poate fi chiar şi cineva din familie sau cineva foarte drag. Pentru că a urî păcatul nu contrazice porunca iubirii aproapelui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică aceasta, tâlcuind gândul şi intenţia lui Dumnezeu: „Dacă am spus, zice, să vă iubiţi unul pe altul, să nu credeţi că această iubire trebuie a o întinde până acolo ca să conlucreze chiar şi în faptele cele rele, ci cu totul din contra hotărăsc eu: nu numai ca să fie străină de săvârşirea răului, ci să fie străină chiar şi de intenţia de a face răul; şi încă nu numai străină de această intenţie, ci să dispreţuiască răul şi să-l urască cât de mult” (op. cit., p. 365).
În comentariul său la acest pasaj din Epistola către Romani, Origen vine să răspundă unei nedumeriri care se ridică atunci când se vorbeşte despre ură ca fiind o lucrare creştină: „Pare ciudat să găsim ura enumerată printre virtuţi, dar era nevoie să fie aşezată aici de către apostol. Nimeni nu se îndoieşte că sufletul are sentimente de ură în el; însă este lăudabil să urăşti răul şi să urăşti păcatul. Căci, dacă nu urăşte cineva păcatul, nu poate să iubească şi nici nu poate să-şi păstreze virtuţile. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să-şi păstreze curăţia, nu poate fi în afară de orice primejdie dacă nu urăşte şi nu dispreţuieşte neruşinarea”. Pentru a ilustra cu un exemplu şi mai concret, cuplurile de creştini care trăiesc în desfrânare, nefiind (încă) cununate – din păcate, tot mai numeroase –, nu pot găsi o scuză în faptul „că se iubesc”, ci au nevoie să-şi mărturisească la spovedanie neputinţa de a urî păcatul desfrânării.
Când Origen spune că „sufletul are sentimente de ură în el”, trimiterea este aici la una dintre cele trei puteri ale sufletului, anume puterea iuţimii. Când este (greşit) îndreptată împotriva unui alt om, ea devine păcat, fiind numită mânie. Dar există şi mânia cea bună, când o îndreptăm nu împotriva unei alte fiinţe umane, ci împotriva răului. De aceea spune şi Psalmistul: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Psalmi 4, 4). Această „energie” constitutivă fiinţei umane nu o mai folosim astăzi cum trebuie, anesteziaţi şi de mentalitatea unei lumi în care păcatul este tot mai mult promovat ca fiind normalitate. E ca atunci când mâncăm de la fast-food sau bem băuturi carbogazoase. Ştim că ne dăunează sănătăţii, dar nu „urâm” acest obicei care, mai devreme sau mai târziu, ne va îmbolnăvi. (Va urma)
