După liceul militar

Starea mea psihică era destul de proastă, ca să nu spun catastrofală. Am ajutat acasă pe părinţi la treburile agricole. Pe lângă asta, am citit o grămadă de cărţi. Cele mai multe de literatură. De pe atunci îmi trecea prin cap să mă apuc de scris. Aveam tot felul de idei. Dar nu îndrăzneam încă. Aveam în cap îndemnul doamnei Zvorişteanu, diriginta mea. Scrisesem o compunere pe temă liberă în clasa a opta. Nu mai ţin minte ce scrisesem în acea compunere, dar buna doamnă Zvorişteanu m-a lăudat şi mi-a umplut inima cu acea căldură de care are nevoie orice scriitor din când în când. Mai ales la vârste tinere.

Bun. În anul următor urma să mă înscriu la vreun liceu din Iaşi (tata hotăra totul, mama îl susţinea). Am mers mai întâi la liceul de informatică, care s-a înfiinţat în anul acela. Să spun drept, m-am temut de un eşec. Erau mulţi pe un loc, iar eşecul meu de la liceul militar mă făcea să fiu foarte precaut. Am renunţat să dau examen acolo. Acum mă gândesc că am făcut bine – nu era de nasul meu matematica, fizica şi chestiile astea. Pe atunci nu eram cu totul conştient de asta, dar… o simţeam.

Tata nu mă ierta. Mama era mai rezervată. Tata:

– Ce vrei, să lucrezi la vreo uzină? – mi-a zis la nervi.

– Da, – i-am răspuns îngâmfat şi tot la nervi. Că al naibii mai semănam cu tata.

Şi tata, de cuvânt, a mers la CFS (Combinatul de Fibre Sintetice, zis şi Combinatul de Fete Sifilitice) şi a vorbit cu o rudă de-a noastră care era inginer acolo.

– N-o să aibă probleme – a zis acesta. Aici se dă un examen de formă. Iar el, cu şcoala lui, le trece fără probleme.

Cu toate acestea, în ultimul moment am renunţat să mai intru la CFS. Ceva mă reţinea. Să fi fost o încredere mare în „steaua” mea? Sau aşa a fost să fie? O lăsasem mai moale cu „ambâţul” meu, nu mă mai încontram cu tata. Şi tatei îi trecuseră nervii.

În aceste condiţii, am stat acasă. Cu ruşine în faţa satului şi muncind din răsputeri, ca să mă răscumpăr cumva, probabil acesta era sentimentul care mă mâna. Ţin minte că tata luase „în acord” jumătate de hectar de porumb de la CAP. Oamenii erau mulţumiţi în anii aceia, erau primii ani ai lui Ceaşcă, anii '70. Pe urmă s-a dus şi „acordul”, le-o fi fost frică ca nu care cumva să se înavuţească ţăranii.

Prăşeam porumbul după ce mai întâi trecuse cu prăşitoarea mecanică. Erau de tot, şase rânduri lungi – jumătate de hectar. Prăşeai în soare până îţi ieşea limba de un cot. Ca să treacă timpul mai repede, câte unul povestea câte ceva. Când simţeam adierea bâhlită a Bahluiului, răsuflam uşuraţi – ştiam că ne apropiam de capătul rândului.

Dar să mă întorc. În anul următor, am ales până la urmă liceul „Emil Racoviţă” dintr-un motiv foarte precis şi pragmatic – era cel mai apropiat ca să fac naveta de la Tomeşti. Acolo am dat peste verişoara mea Angela, care locuia la doi paşi de noi, şi peste Lili, care s-a căsătorit după aceea cu Antoneta, altă verişoară a mea. Mai făceam naveta cu Lucica şi cu Matran, ambii din Vlădiceni. Coboram din tramvai la capătul zonei industriale, Lucica şi Matran o luau pe jos spre Vlădiceni, iar noi ceilalţi luam autobuzul spre Tomeşti. Drumul era cam obositor, dar destul de vesel: ne cunoşteam cu toţii între noi, ne ţineam numai de poante şi glume. Cinstit vorbind, lăsam învăţătura pe planul al doilea. Rezultatele mele au scăzut simţitor din an în an. Acasă nu mă verifica nimeni. Aveau încredere în mine. Aiurea-n tramvai! Ce încredere să aibă! Eram un aiurit, un copchil fără o direcţie clară.

Rezultatele mele au tot scăzut, iar în anul al treilea am rămas corigent la chimie. Asta numai şi numai din cauza mea. Doamna Brehuescu, o unguroaică măritată pe la Iaşi cu un mare mahăr de la partid, a fost doar motivul. Nu mă deranja, Doamne fereşte, faptul că era unguroaică, n-am avut niciodată astfel de apucături urâte, ci mă înfuria atitudinea ei teribil de ironică şi de luare peste picior. Bineînţeles, dumneaei nu avea de unde să ştie, dar eu aveam un ego „supraponderal”, ca să zic aşa, şi nu suportam ironiile ei. Eram extrem de orgolios, ce să fac! Viaţa, încetul cu încetul, m-a mai temperat.

De aceea nu voiam să învăţ la chimie. „Înţepăturile” ei benigne mă făceau să văd roşu înaintea ochilor. M-a lăsat corigent, n-a avut ce face.

 – Hai, măi, spune ceva, că mi-ai stricat tot concediul. Voiam să mergem la mare. Iar acuma trebuie să vin la corigenţe pentru tine.

Însă eu – nimic. Dădeam ca boul cu cornul în ţărnă. Până la urmă m-a lăsat corigent şi tot a plecat la mare. Am dat corigenţa cu altcineva. Bineînţeles, a fost o formalitate.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist