Durata vie a artei: Dan Hatmanu

Arta are, între multiplele forme ale creaţiei înnobilatoare de om şi omenesc, de ce să fie invidiată de toate celelalte: e singura a cărei durată în posteritate rămâ­ne vie, dovadă întoarcerea insaţiabilă, mereu reînnoită, a umanităţii spre valorile autentice, cărora timpul, în curgerea lui, nu „riduri“ le lasă, ci doar acea patină de preţ, care, peste emoţia şi bucuria împăr­tăşirii din izvoarele lor proaspete neisto­vit, adaugă şi fiorul adâncii lor încărcări de urma gândită a unei comuniuni, de ele generată, fără hotare de spaţiu şi vreme, cea a publicului lor, de altfel de „păstrători-adeveritori“. Timpul nu le îmbătrâneşte şi nu le clasează, în mirabila lor tinereţe fără bătrâneţe urcă sevele altor, noi, generaţii de iubitori ai artelor, de preţuitori ai acelei bucurii înalte din preajma frumuseţii deţinătoare de secret al vieţii fără de moarte: o longevitate pe care tocmai ştafeta unui atare miracol, al receptării mereu vii, o certifică şi o nutreşte. Desigur, tot ce este cultură trece prin proba de exigenţe ale tezaurizării, dar numai cea proprie artei are de partea ei, atât de vitalizantă supremaţia lui delectare asupra lui docere.

Atâtea confesiuni şi mărturii, ale artiştilor înşişi sau ale apropiaţilor acestora vorbesc despre neliniştile şi tensiunea procesului creator, o muncă de o complexitate căreia nimeni nu-i poate prescrie reguli şi formule, mult dincolo de meşteşugul care se învaţă, transmisibil, ducând frământările şi drumurile căutării de sine a artistului, în confruntare şi bătălii cu propriile limite, tonică trudă eliberatoare de mode şi de modele, ca şi de primejdii ale autorepetării. Tehnici şi procedee deprinse, învăţate la şcoala altora, compun o claviatură artizanală căreia doar scânteia artei ajunge a-i descoperi un echilibru unic, asumat „instabil“, al selecţiei şi montajului, în stare să le contopească într-o irepetabilă sinteză inefabilă. „Metabolism“ creator ireductibil la reţetă şi tocmai de aceea purtând sigiliul harului. Temeri, îndoieli, tatonări şi nelinişti îngemănate cu izbânzi şi iluminări interioare, relieful complicat şi imprevizibil al unui atare demers este testul decisiv al vocaţiei şi inteligenţei artistice, în realitatea lor trăită adesea dramatic, ceea ce explică, poate, laconismul obişnuit al artiştilor în privinţa genezei operei, ba chiar o anume sfială moderatoare de euforie a triumfului, calitate morală inseparabilă, până la urmă, de împlinirea marilor vocaţii în relieful aparte al unei deveniri niciodată lineare şi „confortabile“.

Am scris altădată despre emoţia intelectuală, trăită într-un firesc al cotidianului de Cetate a culturii şi artelor, cum este şi Iaşul nostru, stare lăuntrică a simplului trecător, oricare dintre noi toţi, la gândul că paşii noştri ne pot purta oricând în preajma, de pildă, a atelierului lui Dan Hatmanu din Armeană sau, altcândva în timp, prin apropierea laboratoarelor de creaţie ale unor Ion Gânju, ori Val Gheorghiu, aşa cum aceeaşi discretă vibraţie sufletească şi de spirit se poate naşte şi din citadina noastră proximitate cu atâtea alte nume proeminente, de ieşeni, din evantaiul artelor, muzicieni, scriitori, oameni de teatru… Nu trebuie să uităm că aceste eminente prezenţe ale creatorilor de frumuseţe şi ale operelor lor, de-a lungul rodnicelor lor existenţe, dar şi dincolo de obştescul sfârşit pământesc, prin operă, reprezintă pentru noi toţi o valoare imensă de care se impregnează climatul oraşului, că ei sunt cei cărora le datorăm blazonul de nobleţe culturală al Cetăţii.

Ei, aceşti muncitori de elită, care sunt adevăratele personalităţi înzestrate cu un har creator ce nu ar înflori fără truda şi neliniştile solitudinii lor generoase şi rodnice, sunt cei ale căror alese fiinţe izvoditoare de rod al frumuseţii şi, prin ea, generatoare de satisfacţii şi bucurii superioare, rafinate, pentru noi, ceilalţi, onoraţi de o asemenea contemporaneitate benefic iradiantă. Să le arătăm acestor oameni deosebiţi şi inconfundabil înzestraţi preţuirea, dragostea şi gratitudinea noastră de concitadini, de-a lungul rodnicei lor vieţuiri mai întâi, încă înainte ca ei şi creaţia lor să intre în posteritate.

Am fost adesea în atelierul Maestrului Dan Hatmanu, în compania artistului şi a Doamnei sale, reputat muzeograf şi hermeneut, un cuplu unit în dragoste conjugală, precum şi în cea pentru elevatele bucurii ale artei, de a căror aleasă prietenie, soţia mea şi cu mine, ca şi tânăra familie a fiicei noastre, am avut parte, onoraţi dea ea, fericiţi să vedem adevărate opere de patrimoniu naţional, nu doar în expoziţii şi la vernisaje cu vorbitori ca Ion Irimescu, Dan Hăulică, Constantin Ciopraga, ci şi în pacea atelierului în care se năşteau, locul de muncă la despărţirea de care artistul de vocaţie cade bolnav de o maladie (a fiinţei sale adânci) fără leac şi nici nume în tratatele de medicină. Acum, când „ochiul şi mâna care visează“, ale pictorului Dan Hatmanu, au încetat s-o mai facă, ne rămâne nouă, simplilor iubitori de artă şi astfel beneficiari ai unor preţioase bucurii, să continuăm a comunica cu spiritul operei sale, frecventând-o, trăind reveria noastră secundă de împărtăşire pe o astfel de cale din unicitatea felului de a vedea şi de a simţi al fiinţei artistului.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.  I. Cuza“, critic şi istoric literar