Economie și ideologie

Într-un birou întunecat al Universității din Chicago, doi renumiți economiști americani, vlăjganul Theodore Schultz (1902-1998) și o altă „forță a naturii” de 1,52 m, Milton Friedman (1912-2006), gândeau cum anume pot răpune colosul sovietic. Friedman era mai cunoscut pentru talentul de a-i antrena pe decidenții politici chilieni cum stă treaba cu așa-numita „terapie de șoc” neoliberală. Soluția găsită și ulterior adoptată de cei doi: arma ideologică numită creștere economică. Dar care ar trebui să fie stimulentele acestei arme inovative? Cheltuielile publice din ce în ce mai mari sau, potrivit colegului lor, fanaticul pieței libere, austriacul F. A. von Hayek (1899-1992), individualismul capitalist? Din dezbaterile celor doi a reieșit un concept nou, cu șanse de reușită în lupta crâncenă din ringul geopolitic: teoria capitalului uman. Deși aceasta nu era deloc o noutate, în contextul Războiului Rece, ea purta valențe ideologice majore. Cu alte cuvinte, teoria putea să funcționeze acolo și numai acolo unde valorile capitalismului erau apărate, ranforsate și stimulate, adică doar în Occident. Mai departe, a apărut o dilemă: rezultatele investițiilor statului în educație și furnizarea de competențe și aptitudini ar trebui să rămână în portofoliul cetățeanului nou instruit sau ar trebui să fie considerate un bun public? Friedman preia frâiele acestei dezbateri. Dacă investițiile publice (de exemplu, finanțate din impozite) ar genera un randament superior al capitalului uman, care mai departe ar fi gestionat ca un bun public, atunci această schemă ar fi socialism pur. Deci nu ar fi posibil acest ultim scenariu… Întrucât capitalul uman este intrinsec legat de individ, atunci acesta ar trebui să suporte o parte din această „înzestrare”, neputând fi vorba despre vreo pomană din partea contribuabililor. Cu alte cuvinte, așa cum bine a rezumat Friedman arhitectura teoriei capitalului uman, nu se poate ca cineva să beneficieze de un prânz gratuit. Dacă acel cineva dorește să urce pe scara socială, spre exemplu să obțină un job mai bine plătit și cu o doză mai mare de prestigiu, atunci trebuie să fie dispus să își finanțeze studiile pe care altminteri nu ar fi capabil să le facă (de exemplu, prin facilitatea împrumuturilor pentru studenți). Frapant este faptul că disputa ideologică cu socialiștii se apropia de un deznodământ fericit: teoria capitalului uman demonstra că muncitorii reușesc să dețină mijloace de producție capitaliste, ceea ce distruge inconturnabil conflictul ideologic închipuit de marxiști. Potrivit acestora, procesul de muncă în capitalism conduce la aservirea deținătorilor forței de muncă și transformarea acestora într-o simplă marfă. Întrucât noua teorie eluda complet acest conflict dintre muncitori și proprietarii capitaliști, simpatiile capitaliste au căpătat anvergură în societățile occidentale, puternic bulversate din punct de vedere ideologic după al Doilea Război Mondial.

Au existat destule critici aduse acestei construcții științifice. Profesorul de economie Peter Fleming de la Universitatea din Londra arăta că lumea construită de Friedman a fost o himeră. Explicația găsită rezidă în faptul că teoria capitalului uman „s-a născut într-o perioadă extremă a istoriei secolului XX, când mulți credeau că soarta omenirii atârna în balanță. Prin urmare, ar trebui abordat ca atare, o relicvă mai degrabă excentrică și în mare parte nerealistă a Războiului Rece. Doar în acest mediu extrem de neobișnuit, inovatori precum Hayek și Friedman au putut fi luați în serios și ascultați. În fața colectivismului comunist, Școala de la Chicago a dezvoltat o descriere diametral opusă a societății, una populată de indivizi de tip capsulă care evită automat orice formă de coeziune socială care nu este tranzacțională. Acești singuratici sunt conduși doar de etosul competitivității interesate. Atașați orbește de bani, nesiguri și paranoici. Nu e de mirare că suntem atât de bolnavi astăzi.”

După al Doilea Război Mondial, mai precis de prin 1950, și până în 1973, economiile occidentale din Europa și America de Nord au înregistrat o perioadă de creștere economică exuberantă. A rămas cunoscută în istorie ca „cei 30 de ani glorioși” sau „miracolul economic”. „Mâna invizibilă” smithiană părea să funcționeze doar în anumite condiții (de exemplu, în condiții de pace). În situații neprevăzute și cumplite (conflicte militare), care reclamă măsuri rapide și concertate, era însă nevoie de o structură etatistă de comandă și control. Așa se face că, până în 1950, în mare parte din occident, s-au impus cu ușurință formele și structurile statului social (statului bunăstării) modern: ajutoare sociale, pensii, indemnizații, alocații, impozite pe venit, pe capital și pe alte forme de avere, precum și alte stipendii reglementate de puterea politică. Sindicatele (a se vedea modelul Rehn-Meidner aplicat în Suedia undeva prin anii 1950, prin care angajatorii ineficienți erau marginalizați), partidele cu componentă pronunțat socialistă sau social-democrată, au urmat acestui curs firesc al asistențialismului etatist menit să reducă inegalitățile sociale. Apariția statului-providență se fonda pe o corelație puternică între democrație și redistribuire, ceea ce a determinat o dorință nestăvilită de a mări tot mai tare baza de impozitare în numele justiției sociale pe care, apoi, statul să le folosească în favoarea celor aflați în nevoie. Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice reprezentau doar 10% din PIB, peste un secol, ponderea acestora a crescut de aproape 5 ori! Însă anii ‘70 au marcat mari turbulențe economice care au pus sub semnul întrebării modelul economic postbelic bazat pe gândirea economică a lui John Maynard Keynes: inflație ridicată, creștere economică extrem de modestă, mișcări sociale și politice (Brigăzile Roșii în Italia sau grupul Baader-Meinhof în Germania). Economiștii așa-numitei Școli de la Chicago, Robert Lucas și același omniprezent Milton Friedman, dar și cei ai Școlii de la Virginia (James Buchanan) au găsit antidotul: alegerile individuale pe piață sau mai multă libertate în detrimentul etatismului ineficient, risipitor, birocratic și corupt care, în perioade de crize sau recesiuni economice, milita exclusiv pentru stimularea cererii agregate. Cu alte cuvinte, nu se putea ajunge la un compromis realist între egalitate și eficiență, iar acest deziderat politicianist fals demonstra cât de tare submina democrația capitalismul.

Liderii politici din anii ‘80 ai secolului trecut, Ronald Reagan și Margaret Thatcher, erau considerați conservatori sociali și militau pentru piețe libere și dereglementate. Următorii, Bill Clinton și Tony Blair, au marșat pe o combinație între politici economice conservatoare și liberalism social, încercând să aplice o politică progresistă care să determine un anumit curs al inițiativei private. Așa a apărut curentul filantrocapitalismului, o narațiune morală care nu inventa nimic, dar părea extrem de ofertantă. Se recomanda ca prosperitatea în creștere a celor foarte bogați să sprijine comunitățile defavorizate. O lume mai bună însemna, automat, venituri și mai mari pentru aceștia. În realitate, din păcate, filantrocapitalismul a eșuat!

Dezvoltarea umană seamănă izbitor cu o călătorie pe care fiecare generație trebuie să o facă pentru a se cunoaște mai bine. Obstacolele se pot schimba sau nu, iar provocările reclamă soluții. Vorba ceea: Aceeași Mărie, cu altă pălărie!

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor