Emil Brumaru şi Mihai Ursachi

La un moment dat, lângă un burlan acoperit de frunze veştede, am văzut scheletul unui buldog care mai mişca din coadă. Ceva mai încolo, am dat peste un motan verde cu blană catifelată, care avea un cap de automobil răsucit la spate. Iniţial ochii săi păreau acoperit de ceaţă. Când m-am apropiat mai bine, ceaţa începu să se risipească şi am văzut înăuntrul lor pe Emil Brumaru care îmi făcea semene disperate cu mâinile. M-am apropiat şi mai mult şi Emil s-a liniştit. Apoi a început să recite poezii din Mihai Ursachi. L-am auzit rostind lent, neliniştitor, sacadat, cu o voce schimbată venită parcă din bezna adâncă a nopţii, versurile: „Şi euforice şoapte, foşniri şuşotite,/ năluci de cuvinte mi se năzăriră,/ mătăsuri uşoare cu şerpi de ispite/ şi buzele, frunzele care deliră…// Dar dinţi, dar dinţii, gândeam, ei există…” Faptul acesta, desigur, m-a mirat. Nici în cel mai tulbure vis al său aşa ceva nu avea cum să se întâmple. Şi asta deoarece, mă gândeam eu, Emil avea o oareşicare aversiune, uşor de înţeles, faţă de autorul Odăii gingaşei iubiri. Marii poeţi care împart acelaşi habitat existenţial rareori se împacă între ei. Fiecare vrea să fie mai presus de celălalt. Aşa s-a întâmplat şi cu Brumaru şi Ursachi. Iaşul devenise prea strâmt pentru ei. Şi nu numai pentru ei, ci pentru alţii. Azi, când spiritele lor hălăduiesc prin hăul de nepătruns al eternităţii, între poezia unui şi-a a celuilalt s-a produs un echilibru necesar perceperii la justa lor valoare.

În perioada anilor şaptezeci, aflat în plină glorie, Mihai Ursachi era adulat de tinerii condeieri din Iaşi, şi asta îl deranja pe Brumaru; la Bucureşti, în rândul criticilor din grupul lui Valeriu Cristea şi Lucian Raicu, dar şi în grupul cenacliştilor de luni, Brumaru era privit va un poet original. Mihai Ursachi era rigid, având ceva din statura unui Don Quijote pornit în căutarea Rosinantei sau mai degrabă a morilor de vânt.. Rareori puteai dialoga cu el, ca de la om la om. Replicile îi erau seci, formale, exprimând aroganţă şi orgoliu. Deseori, vorbea în şabloane, rostind sentinţe radicale, care aveau, desigur, tangenţă cu poezia, sau mai degrabă cu psihologi abisală, pe care Mihai Ursachi o aplica perorând în gol. Părea transpus într-o altă lume decât cea reală. Ieşea la ore fixe în oraş. Mergea de obicei cu mâinile la spate şi bărbia în vânt, călcând rar, apăsat, căutând parcă să simtă mai bine caldarâmul de sub paşii săi, care răsunau în van. Se oprea în loc în faţa unor vitrine prăfuite sau contempla câte un afiş. Itinerariul lui era stric delimitat. Cobora pe strada Bălcescu de pe Sărărie, traversa bulevardul Gheorghe Dimitrov, azi Independenţei, traversa strada şi ajungea în Piaţa Unirii. De aici o lua în jos, cotind pe Lăpuşneanu, după ce în prealabil făcea un rond în faţa monumentului lui Cuza. Mişcările îi erau sacadate, ca ale unui mecanism pus în mişcare de pârghii nevăzute. La capătul străzii Lăpuşneanu, se întâlnea cu Val Gheorghiu, care la sfârşitul anilor şaptezeci lucra ca redactor la Ed. Junimea, apoi cu Eugen Andone, un personaj fabulos, un amestec de Oblomov şi Proust bahluvian, tovarăşii săi de boemă. Înaintând pe Lăpuşneanu, tripleta aceasta îşi rotea ochii după tocuri şi după fuste, punând note femeilor ce le ieşeau în cale. Lui Mihai Ursachi îi plăceau femeile cu şolduri late şi păr blond sau roşu revărsat pe umeri. Lui Andone cele cu picioare lungi şi talie subţire. Iar lui Val Gherghiu damezele cu talie înaltă şi ochii încondeiaţi, pudrate cât mai strident. Odată consemnate notele, se puneau pariurile de rigoare, care dintre ei va face prima cucerire, şi apoi începea urmărirea propriu-zisă. Cel mai norocos în ale amorului se dovedea a fi Andone. Rigiditatea lui Mihai Ursachi îi crea multe probleme. Călcând pe urmele victimei, la un moment dat magistrul se umfla în pene şi spune: „Eu sunt poetul Mihai Ursachi, zis pelicanul! Mi-ar face deosebită plăcere să fac amor cu dumneavoastră. Sunt un geniu.” Rareori tactica aceasta a dat rezultate. Aflând că e poet, damele nu cădeau pe spate, ci-l apostrofau, rugându-l să-şi vadă de treburile lui. Rateurile repetate, totuşi, nu l-au făcut pe Mihai Ursachi să dea înapoi. A ajuns în cele din urmă un cuceritor de inimi, la fel ca Andone şi Val Gheorghiu. Dar cuceririle lui avea loc mai mult în salon, decât pe stradă.

În comparaţie cu aroganţa lui Ursachi, Emil Brumaru era un personaj umil, desprins parcă din Umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski. Visurile sale de mărire se consumau în interior. Deşi bodogănea ceva tot timpul în sine sa, rareori îşi arăta nemulţumirea în public. Aflat atunci sub călcâiul Tamarei, , Emil Brumaru se comporta ca un Don Juan spăşit, neîndrăznind să iasă din alcovul ei. Abia după ruptura cu Tamara, pe la sfârşitul anilor nouăzeci, când poetul a suferit enorm, Emil Brumaru a îndrăznit să-şi pună pe faţă masca de „veşnic îndrăgostit”

Dacă în timpul escapadelor de pe Lăpuşneanu sau din Piaţa Unirii, se întâmpla ca paşii celor trei Don Juani să se intersecteze cu paşii lui Brumaru, cei trei căutau să scape cât mai repede de compania sa, invocând un pretext oarecare.

Aceste ieşiri, cusute cu aţă albă, îl sâcâiau pe Emil Brumaru, care îşi avea şi el orgoliile sale. Îl mai sâcâia şi faptul că, potenţat de aroganţa sa, Mihai Ursachi afişa faţă de el şi faţă de poezia lui o superioritate ostentativă, greu de suportat. Toate aceste elemente au lărgit în timp mica fisură ce apăruse între ei, care – alimentată de anturaj de o parte, şi de alta – a ajuns la dimensiunea unei largă prăpastii. Cel care a avut de pierdut a fost, totuşi, Ursachi, căci Emil Brumaru i-a supravieţuit, şi nu numai atât, dar după moartea lui Ursachi cota poeziei sale a crescut, în timp ce posteritatea lui Ursachi nu s-a dovedit a nu fi pe măsura audienţei de care poetul s-a bucurat în timpul vieţii. Nu trebuie însă să-i judecăm prea aspru nici pe unul, nici pe altul. În fond, orgoliile şi idiosincraziile de tot felul au animat şi animă lumea noastră culturală. Iar bârfa în care se strecoară după cum ştim atâtea răutăţi are deseori harul de-a potenţa creaţia poetică. Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, în ciuda micilor tachinări şi răutăţilor aruncate pe stradă sau la birt, Mihai Ursachi aprecia, în felul său, poezia lui Emil Brumaru. De mai multe ori, în conversaţiile pe care le-am peripatetizând pe Lăpuşneanu, Ursachi a ţinut să precizeze: „Chiar dacă mai arunc câte o glumă vizavi de creaţia lui Emil Brumaru, nu mă băga în seamă. Emil e, după părerea mea, un poet foarte original…” Apoi, ca să echilibreze lucrurile, adăuga pe un ton ironic: „De altfel abundenţa de bulion şi de mărar din poezia lui ne demonstrează cu prisosinţă acest fapt.”

Faptul că Emil Brumaru recita din Mihai Ursachi mi s-a părut straniu. Un astfel de fenomen numai în visul meu putea să se petreacă.

În timp ce mă gândeam la toate astea, l-am auzit confesându-se: „Am făcut tot posibilul să-l îngrop încă de viu. Dacă generaţiile noi nu-l mai cunosc, aceasta mi se datorează în parte mie. Dar uite, acum, la ceas de cumpănă, versurile sale îmi bântuie conştiinţa. Şi atunci mă trezesc în toiul nopţii şi-i recit poeziile. Stau aici şi mă chinui înăuntrul acestui motan, căutând să descifrez enigmele. …” „Nu te mai frământa, Emil. Aşa a fost să fie.”

În timp ce îi vorbeam, mi-am adus aminte de perioada petrecută la Convorbiri literare, unde împărţeam pe din două postul de corector. Timp de şase ani bătuţi pe muchie, dacă nu cumva mai mult, am împărţit cu autorul Comediei infernale un post de corector la Convorbiri literare.

Parcă eram din Dodesukaden. Băteam în lung şi în lat, cu şpalturile sub braţ, străzile prăfuite ale Iaşului. Nimeni nu dădea doi bani pe noi şi nici pe poezia noastră. Uneori, înainte de a porni spre casă, ne întindeam, la Piaţa Sfântu Spiridon, sub câte o tarabă. Lui Emil Brumaru îi plăcea mirosul de mărar, amestecat cu cel de ţelină. Bodogănind, ne despărţeam seara de la „Corso”, fiecare plecând pe drumul lui. A doua zi ne întâlneam din nou la Convorbiri, în faţa şpalturilor proaspăt aduse din tipografie. Şi bodogăneam întruna, până terminam de corectat paginile îmbâcsite cu tot felul de inepţii ideologice. Apoi ne evaporam din redacţie ca să ne vărsăm of-ul la „Corso”.

Gândindu-mă deseori la acele vremuri, mi-am dat seama, că am avut şansa să întâlnesc în viaţă doi mari maeştri. Mihai Ursachi, prin aroganţa lui afişată, sfida gustul comun. Brumaru, dimpotrivă, adoptând în aparenţă o atitudine umilă, căuta să-l înţeleagă. De la amândoi am desprins lecţia de viaţă şi de poezie. De aici şi visul.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist