Enciclopedism

La reluarea activităţii academice, după o scurtă şi capricioasă – meteorologic – vacanţă, colegul meu universitar (de la Istorie), Ilenuş Micromu, a apărut pe coridoarele bătrânei noastre instituţii cu multiple bandaje în zona capului. „Ferească Sfântul!” am zis când l-am întâlnit. „Ce-ai păţit, bătrâne?” Micromu m-a privit – ori aşa mi s-a părut cel puţin, încercând să-i văd ochii dincolo de tifonul îngălbenit – meditativ. Răsuflând greu, a spus: „Răspunsul imediat e simplu, dragul meu. Am luat o bătaie soră cu moartea. Totuşi, cred că există, pentru situaţia mea actuală, şi un răspuns mai complicat, mai elaborat, mai subtil. El ar fi următorul – am ajuns sac de box din cauza obsesiei mele pentru interdisciplinaritate, obsesie care m-a bântuit teribil în ultimele decenii. Tu îmi cunoşti prea bine cumplita compulsie!” O cunoşteam, într-adevăr! Ilenuş, care preda istorie antică, era, în Universitate, avocatul infatigabil al inter- şi trans-disciplinarităţii, susţinând că istoriografia nu putea supravieţui fără antropologie, literatură, lingvistică, filozofie, teologie, matematică, fizică, psihologie, biologie, chimie, sport (necesar în efortul arheologic!), cunoştinţele medicale, geografice, economice etc. Colegii nu-i înghiţeau însă excesele enciclopedice şi îl ironizau pretutindeni, numindu-l cercetătorul orchestră… M-am pregătit, prin urmare, pentru o confesiune dramatică.

Profesorul Micromu a continuat: „M-am dus la seminarii şi simpozioane din alte domenii, neinvitat, şi am fost umilit în mod necruţător. De la un congres de fizică, decanul m-a dat afară, ţinându-mă de guler, când am sugerat în plen că, în Paleolitic, se manifesta deja o viziune colectivă asupra electricităţii. La o întrunire teologică, derulată într-o catedrală, nici n-am apucat să vorbesc, întrucât, zărindu-mă îmbrăcat în paltonul meu negru, încheiat până la gât, o babă s-a aruncat în faţa mea, ca să păşesc peste ea, şi a strigat nebuneşte – Sî traiţ, parinte! Episcopul care prezida s-a enervat de confuzia bietei enoriaşe şi a solicitat să fim expulzaţi amândoi din sfântul lăcaş, urlând şi el după noi – Iştea îs ghiavolu’ gol, bre! Aduşiţ nişti apî sfinţîtî sî alungăm nicuratu’ di-aişi şî dupî aia om vorghi şî dispri ştiinţî!! Noroc că afară baba nu a renunţat la convingerea că eram preot şi i-am explicat – măcar ei – fundamentul spiritual-religios al întregii istorii umane! De câte ori am rostit cuvintele fundament şi uman, s-a închinat până la pământ, ţipând – Săru’ mâna, parinte! Mă pupa, umed, pe degete… La Facultatea de Chimie, mi s-a oferit să miros, pervers, dintr-o eprubetă, aburi de acid clorhidric şi n-am mai reuşit să scot o vorbuliţă, pe tot parcursul conferinţei lor, de la arsură, iar, la voi, la Litere, lingviştii m-au pus să spun repede şi repetitiv, în faţa Aulei unde se desfăşurau lucrările simpozionului la care venisem să-mi susţin ideile, şase saşi în şase saci, pretinzând că din acest detaliu fonetic ţâşneşte interdisciplinaritatea. Bineînţeles că, între timp, cât eu am declamat delabrat respectivele lexeme, ei au încuiat uşile şi nu am mai avut cum să intru… La fel a fost la Psihologie şi la Filozofie, unde, în numeroase rânduri, profesorii s-au baricadat în sălile de dezbateri, lăsându-mă pe hol… Ar fi trebuit să înţeleg încă de atunci!”

„Ce să înţelegi?” am întrebat cu jumătate de gură. „Că interdisciplinaritatea e drumul către iad! Am primit semne neconvenţionale de la Dumnezeu, dar eu nimic! În urmă cu ani buni, când veneam seara acasă cu gentoiul meu burduşit de cărţi variate, din arii diverse, transdisciplinare, vârstnicii de pe scară mă bănuiau poştaş şi mă luau la palme, zbierând la mine că le pap pensia. Am primit câteva şuturi şi de la un asistent de la Etică. Presupusese că aş fi fost portarul Universităţii şi că mi-aş fi neglijat postul (i se furase un laptop din cabinet!). Eram atunci, e drept, costumat în albastru şi negru, deoarece mă pregăteam să merg la o întrunire de la Secţia de Poliţie şi doream să transmit un mesaj interdisciplinar… La finele lui august curent, nevastă-mea s-a tăiat urât la un deget. Am dus-o rapid la Urgenţe. Pe când aşteptam pe coridor, intră nişte zdrahoni cu un tovarăş de-al lor, plin de sânge, pe braţe. Dom’ doctor, aici! strigă ei la mine. Am realizat că aveam haine de vară, integral albe. Credeau că-s medic. N-am dat înapoi, amintindu-mi, din istoria antică, faptul că Ahile ataca mereu cu sabia la jugulară. M-am gândit că acolo fusese tăiat şi individul în chestiune. L-am strâns cu putere de gât pentru a opri hemoragia… I s-au bulbucat ochii ca la broscoii în călduri şi a început să horcăie apocaliptic. Mi s-a rupt apoi filmul. Cică interlopiii m-ar fi bătut vreme de treizeci şi cinci de minute, până au venit mascaţii. Aşa am ajuns în halul ăsta! Oribil, cu atât mai mult cu cât, în coşmarul interdisciplinarităţii, îmi dau seama că nimeni, niciodată, nu m-a confundat şi cu un profesor!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi