„ENESCU 2023” – Concertul de deschidere: performanţă, generozitate

Aşa a fost din 1958, când s-a organizat prima ediţie, chiar în ultimii ani ai didacturii duşmană profesionismului şi în domeniile artistice, ştachetele performanţelor au fost mult înălţate după 1989. Calitatea de eveniment s-a adeverit mereu promovându-se creaţia lui Enescu în ţară, oferindu-li-se muzicienilor străini importanţi prilejuri să o cunoască, obişnuind publicul român cu prezenţa periodică la Bucureşti şi în câteva oraşe a unor solişti de înaltă calitate, ocazionându-i experienţe unice prin selectarea lucrărilor de patrimoniu din creaţia muzicală a secolelor trecute, din arhiva deja preţioasă a modernităţii, din actualitatea ce îşi aşteaptă validarea. Am scris cuvintele „experienţe unice” gândindu-mă la exclusivitatea alegerii foarte multor lucrări din epocile amintite în Festivalul „George Enescu”, deşi ar binemerita să ajungă mai des în sălile noastre de concert. Dar acest ultim deziderat se cuvine discutat mai târziu.

Motto-ul ediţiei a XXVI-a, „Generozitatea prin muzică” s-ar fi potrivit în cele şase decenii şi jumătate de când Festivalul a fost înfiinţat, se potriveşte deplin în anii din urmă, tot mai puternic marcaţi de egoism, dispreţ pentru valorile publice de orice fel, exacerbare a intereselor proprii de multe ori condamnabile. Motto-ul îşi află matricea în una dintre excepţionalele calităţi ale omului şi artistului George Enescu. Cel ce i-a stat în preajmă ani mulţi, elevul său, violonistul Yehudi Menuhin, mărturisea: […] „era omul cel mai bun, cel mai simplu, mai generos pe care l-am cunoscut. Şi cel mai iubit. N-am cunoscut un om care să merite mai mult iubirea celorlalţi semeni ai săi ca Enescu.”

Performanţa a marcat duminică, 27 august, concertul de deschidere al Festivalului. Noul director artistic, Cristian Măcelaru, a folosit două argumente clasice pentru atragerea publicului alegând capodopere din romantism ce pun în valoare disponibilităţile tehnic-expresive ale orchestrei, invitând un solist aflat la cota maximă a aprecierilor şi expunerii mediatice internaţionale. Captatio benevolentiae a fost Concertul în si minor opus 104 de Antonin Dvořják. Compozitorul ceh a avut, în primul rând, vocaţia melodică – ideile, frazele de o frumuseţe limpede, seducătoare, dansante sau lirice, a căror geneză folclorică a fost echilibrat acomodată limbajului şi caracterului simfonic european, îşi exercită seducţia din primele măsuri ale partiturii. Se adaugă lirismul fremătător al discursului melodic, sporit de sentimentele profunde ale compozitorului pentru o fiinţă iubită, cantabilitatea emoţionantă a instrumentului solist, violoncelul, al cărui sunet se apropie cel mai mult de voce. Se adaugă importanţa acordată de Dvořják orchestrei, căreia nu i-a rezervat doar rolul de a acompania, ci i-a conferit prezenţa permanentă sub forma comentariului substanţial la discursul violoncelului, momente solistice sau dialoguri ale multor instrumente din ansamblu. Empatizând cu stilul brahmsian în genul concertistic, Dvořák a definitivat o simfonie cu violoncel solist, cum poate fi considerat opusul 104, rămas din 1894 până astăzi una dintre cele mai de succes creaţii.

Cristian Măcelaru şi-a urmat obiceiul devenit marcă înregistrată a propriei viziuni dirijorale de a sublinia toate volutele, meandrele, culorile, contrastele şi nuanţele lăsate de compozitori partiturilor. Datoria a fost cu atât mai mare în cazul muzicii lui Dvořák, argument egal de important celor enumerate mai sus fiind spectaculozitatea scriiturii pentru orchestră – spectaculozitate exprimată prin ardenţa emoţională, strălucirea solară, amploarea, monumentalitatea sonoră.

Foto: Cătălina Filip

Gautier Capuçon a ajuns o vedetă a lumii muzicale. „Vedetă” este, la fel ca „eveniment”, alt cuvânt ce zornăie ca o tinichea în media de tot felul. Mă bucur că pot scrie cuvântul „vedetă” liber de orice reţinere. L-am ascultat interpretând lucrări camerale şi concertistice, i-am urmărit clip-urile (unele, datoare, e adevărat, conformismelor de regie ce riscă, de dragul rating-ului, proximitatea kitsch-ului), i-am admirat fără sincope, dincolo de tehnica instrumentală performantă, ştiinţa-intuiţia-inspiraţia luminării fiecărei note aşezată de autor în textul muzical, eleganţa frazării, comunicativitatea pe corzile violoncelului, păstrarea statutului acestui instrument, cum am menţionat, drept cel mai apropiat vocii. Nu întâmplător unul dintre succesele sale puternic mediatizate (şi video) este cântecul celebru al Edithei Piaf „Hymne a l’amour (Paris chante toujours)”. Nu întâmplător a oferit la Bucureşti, ca bis, „Aria lunii” din opera Rusalka de Dargomîjski.

Deşi nu s-a mai întâlnit pe scenă cu Cristian Măcelaru, solistul francez a găsit „lungimea de undă” necesară deplinei relaţii în simţul acestuia de a valorifica plenar sunetul, trăsătura de arcuş, respiraţia frazei – dirijorul fiind la bază violonist! Un singur moment mi-a adus neplăcerea (şi cred că nu numai mie), dar nu a fost o noutate: încheierea primei părţi a declanşat, „lege” tot mai respectată în România, aplauze hotărâte! Totuşi, este inadmisibil ca publicul din capitala unei ţări în care din doi în doi ani are loc un asemenea festival prestigios să aplaude la sfârşitul primei părţi a unei lucrări, având convingerea falsă că finalul apoteotic înseamnă că totul s-a terminat! Poate s-ar cuveni încercată soluţia „de avarie”: menţionarea prin difuzoare în sălile de concert a numărului de secţiuni din care este alcătuită lucrarea ce urmează. La fel cum este încă necesară avertizarea (de altfel, şi aceasta neluată în seamă…) ca publicul să-şi treacă telefoanele mobile în poziţia „mute”, ori să le închidă!

Muzica lui Enescu nu putea lipsi din primul concert al Festivalului ce îi este dedicat. (Se cuvine amintită „clipa” de început a ediţiei din 1967, când aceeaşi orchestră a Filarmonicii din Bucureşti, evident, cu alţi instrumentişti, a interpretat sub conducerea lui Antonin Ciolan Simfonia I în mi bemol major opus 13.) Potrivită a fost duminică seara programarea Rapsodiei a II-a în re major opus 11. Interpretarea reculeasă, fără nuanţe şi accente lirice, patetice, s-a dovedit gestul de compasiune al dirijorului şi orchestrei pentru victimele tragediei de la Crevedia.

Aparţinând, conform obiceiului respectat pretutindeni, exclusiv ansamblului simfonic, partea a II-a a programului a fost nu numai „recitalul” personalităţii de la pupitru, ci demonstraţia sa strălucită că orchestra Filarmonicii din Bucureşti poate fi inclusă în categoria celor mai performante. Două sunt argumentele: Cristian Măcelaru are ştiinţa-harul arhitectului de lucrări simfonice cărora le stabileşte formele, proporţiile, înfăţişarea, sculptând detaliile şi ornamentele cu devoţiunea meseriaşului împătimit. Momentul expunerii publice a Suitei din opera „Cavalerul rozelor” de Richard Strauss este deopotrivă auroral pentru domnia sa şi pentru orchestră. Acum are loc schimbul de generaţii – instrumentiştii cu experienţă admiraţi decenii la rând şi ca solişti (îi numesc aici doar pe oboistul Adrian Petrescu, clarinetistul Emil Vişenescu, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu) sunt urmaţi de tineri câştigători ai Concursului „George Enescu”. Valoarea profesională, rigoarea, responsabilitatea juriilor conduse de Marin Cazacu, directorul general al Filarmonicii bucureştene, dau roade. Orchestra a fost un multiplu cumul de solişti care s-au înţeles admirabil. Primul concert din ediţia 2023 a Festivalului s-a dovedit o superbă demonstraţie.

Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu”

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor