Enigmele doamnei Turcan

Muncesc de la 23 de ani şi jumătate şi anul acesta, pe 1 septembrie îndeplinesc condiţia rezonabilă de contributivitate de 35 de ani. Doamnei Turcan însă nu-i este de ajuns. Ei, care n-a muncit efectiv nici măcar o oră în viaţă, i se pare că a venit timpul pentru operaţii matematice neaşteptate. De exemplu, 35 plus 8. WTF mai înseamnă şi asta? De ce nu simplu 43 de ani? De ce plus 8 şi nu plus 11? De ce nu muncă până te scoate de la birou sau din secţia de fabrică direct pe năsălie, ca să nu-ţi mai dea pensie deloc şi să poată găsi bieţii politicieni încă o punguliţă debilă pe care să o verse în buzunarele proprii? Cum le spune doamna ministră concetăţenilor ei din Botoşani, judeţ amărât din regiunea cea mai persecutată de regimurile postdecembriste, unde şomajul şi distrugerea platformelor industriale au luat proporţii apocaliptice, că nu e cazul încă să iasă la o străvezie pensie de stat pentru că guvernul nu mai are mijloace de plată pentru asta? Dar oare pentru ce are guvernul bani? Pentru salarii nesimţite de peste zece mii de euro lunar pentru o largă categorie de învârtiţi de partid are? Oare pentru Veorica, cu miile ei de euro pe lună, are? Dar pentru şmecherii cu patru venituri pe lună din acelaşi buget de stat cum de are? Sau pentru parlamentarii expiraţi cu trei pensii excepţionale? Cum de are guvernul acesta grijuliu cu bugetul viitor câte 3 miliarde de euro pe an pentru pensii speciale? Cum justifică el privilegiile şocante, de neacceptat în orice stat civilizat pentru largi categorii profesionale care ies la pensie la patruzeci de ani cu pensii lunare mai mari decât salariile pe care le-au avut? Câtă nesimţire poate fi în explicaţia neruşinată că aşa a decis Curtea Constituţională şi, deh, nu putem trece peste o asemenea decizie chiar dacă ea este lovită de nulitate absolută fiind părtinitoare şi cei în cauză aflându-se într-un scandalos conflict de integritate atunci când îşi votează sieşi privilegii? Noroc că doamna Turcan & comilitonii de partid au pe cine călca în picioare: milioane de amărâţi, târâindu-se să supravieţuiască, care au tot luat în plin deciziile puterii de când cu decretul de tristă amintire pe care spurcăciunea de Ceauşescu l-a dat pentru a-şi creşte forţat sporul natural şi a avea un număr din ce în ce mai mare de supuşi. Peste ei, peste această generaţie chinuită, au trecut toate reformele învăţământului, cu treptele de liceu şi sclavagismul agricol, peste ei a trecut foametea ceauşistă şi frigul din apartamente, cheia la gât şi coada la ulei, cartelele şi repartiţiile la ţară, în glod şi beţivăneală, ei au înghiţit umilinţa în faţa activiştilor pecerişti şi cizma pe gâtlej a gestapoviştilor roşii. Peste ei a trecut „tranziţia” cu şomaj şi lipsuri, aroganţa îmbogăţiţilor din furtul avuţiei publice, ruina grea datorată schemelor Ponzi ale securiştilor „deştepţi”, sărăcirea prin îndatorare bancară la dobânzi halucinante lansate în complicitate cu banca naţională, ei au suportat pauperizarea generată de inflaţia galopantă, preţul plătit pentru jaful generalizat şi ruinarea industriei naţionale. Acestor milioane de năcăjiţi le râde acum în nas doamna Turcan. 35 plus 8 ce, ar merita domnia sa în faţă?

Într-o foarte echilibrată şi clarificatoare apariţie la o televiziune de ştiri, economistul Ionuţ Dumitru spulberă explicaţia şmecheră potrivit căreia pensia dobândită este inatacabilă pentru că ea reprezintă o formă de proprietate. „Pensia este o formă de proprietate atâta timp cât este bazată pe contributivitate. Dacă e finanţată direct din bugetatul de stat atunci este un privilegiu şi acesta poate fi retras oricând” – spune el dând ca exemplu pensia medie a magistraţilor care, în 2019 – graţie măsurilor populiste ale Olguţei Vasilescu -, ajunsese la 4.000 de euro din care 3.700 pensie necontributivă, practiv o mită mascată pentru judecători. Exemplul e edificator, chiar dacă importanţa socială a muncii magistraţilor e semnificativă, căci recunoaşterea acestui fapt se face prin salariile şi bonusurile motivante care, pe bună dreptate, li se alocă. Aceste salarii uriaşe oricum ar face ca suma contribuţiei lunare să fie consistentă şi, pe cale de consecinţă, mărimea pensiei să fie suficientă pentru această categorie favorizată. Faptul că guvernele precedente, cu mari probleme în justiţie, au acordat privilegii magistraţilor şi instituţiilor de forţă (ignorând, desigur dezinvolt, costurile care vor fi suportate de generaţiile viitoare!) nu înseamnă că lucrurile trebuie să rămână aşa sau că, aşa cum îşi imaginează ministra muncii, aceste costuri trebuie decontate de o întreagă generaţie, de milioane de oameni care vor fi forţaţi, precum în lagărele de muncă, să stea până la istovire sau până la eliberatoarea extincţie, la serviciu.

Nu ştiu în ce măsură se justifică statutul special al „pensiilor de serviciu” care, sar imediat cei în cauză, sunt parte din contractul de angajare şi sunt răsplata unei munci care presupune pericole şi stres. E posibil, şi nu aş vrea să intru aici într-o polemică privitoare la pericolele care o pândesc pe „protejata” unui boss care stă bine-mersi în birourile călduţe ale ministerului faţă de militarul trimis pe teatrul de operaţiuni, în războiul din Afganistan. A le da amândurora pensii speciale mi se pare uşor exagerat, dar asta oricum e o discuţie oţioasă la o armată care are mai mulţi generali decât soldaţi (să mă ierte oamenii de ispravă care poartă cu demnitate uniforma!). Admit că în pachetul de angajare ar putea fi negociate şi astfel de condiţii speciale de încetare a contractului, cu suplimente necontributive şi cu o pensionare mai rapidă pentru toţi cei care fac parte din instituţiile de forţă însă, pentru numele lui Dumnezeu!, un pic de decenţă nu ar strica. Pensionare la 39 de ani cu un venit lunar de şapte salarii minime pe economie? Unde pe faţa pământului s-a mai văzut aşa ceva? Aceste derapaje ar trebui corectate în primul rând de doamna ministră în locul proiectelor fantasmagorice şi imorale pe care le vântură pe la televizor! Rezolvarea europeană a plafonării veniturilor de la bugetul de stat, a interzicerii cumulului cu pensia (cu excepţia activităţii didactice şi artistice, ca peste tot în lume!) precum şi limitarea salariului maxim de la buget la un nivel rezonabil (de exemplu, nimic mai mare decât salariul Preşedintelui!) ar putea fi soluţii de bun simţ pe care să le ia guvernul în această direcţie.

Pensia este un drept şi, desigur, femeile pot cere un tratament egal cu bărbaţii la ieşirea la finalul unei vieţi de muncă, dacă vor. Dar să fie obligate? În România?, unde într-o proporţie covârşitoare femeile aflate acum în această situaţie au avut cel puţin două servicii, crescând copiii, spălând şi făcând mâncare în fiecare zi, ba mai ocupându-se şi de distracţia domnului care ajungea acasă frânt şi-şi lua, meritat, berea şi ziarul proţăpindu-se la televizor. Abia la generaţiile noi, odată cu ascensiunea ideologiei indistincţiei între sexe, am văzut un număr cu adevărat semnificativ de soţi care se ocupă de casă şi copii în timp ce mama se duce cu fetele la bar ca să-şi revină după depresia post-partum. Poate pentru ei să fie corectă egalizarea vârstei de pensionare, pentru mamele generaţiei şaizecioptiste în niciun caz!

Guvernul are neîndoielnic dreptate: bugetul pensiilor este nesustenabil de mai bine de un deceniu şi ne împrumutăm extern ca să plătim şi pensiile amărâte şi pensiile nesimţite, dar soluţia care e?, să-i condamnăm pe cei aflaţi acum la final de activitate la muncă silnică pe viaţă? Sau, cum ar trebui să facă un guvern responsabil, să dezvoltăm economia naţională astfel încât să crească oferta de locuri de muncă şi, implicit, numărul de cotizanţi la bugetul de pensii? Haideţi, un pic de efort, stimată doamnă ministră, până şi Dvs. aţi putea înţelege o astfel de enigmă înainte să împliniţi 70 de ani, nu?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor