Ernst Gamillscheg, un prieten uitat al României și teoria sa despre etnogeneza românilor (I)

Ernst Gamillscheg (1887‑1971) a fost unul dintre cei mai importanţi lingvişti şi filologi germani ai secolului al XX‑lea. Romanist complet, în marea și buna tradiție germană a comparativismului‑istoric efectiv, a conceput studiul sistematic al limbilor și literaturilor romanice ca pe un ansamblu ale cărui părți pot fi mult mai bine înțelese dacă sunt privite în raport cu celelalte. A încercat să‑și însușească, pe cât posibil, toate limbile romanice, cel puțin pe cele mai importante, între acestea, limba română. A publicat numeroase monografii, lucrări de sinteză, studii și articole pe teme diverse, de la etimologie, semantică și sintaxă istorică franceză, morfologie istorică comparată a limbilor romanice și până la contactele lingvistice ale limbilor romanice cu limbile germanice. Discipol la Viena al celebrului romanist Wilhelm Meyer Lübke, a fost profesor la universitățile din Innsbruck, Berlin și Tübingen și membru al celor mai importante academii de știință ale Germaniei, Academia Prusacă de la Berlin și Academia Bavareză de la München. Nu este cazul să insist asupra biografiei şi a operei învăţatului german, sursele de informare ne stau la dispoziţie din abundenţă, inclusiv on line.

Ceea ce justifică afirmația mea din titlu a fost împrejurarea că o parte foarte consistentă din activitatea sa științifică, Ernst Gamillscheg și‑a dedicat‑o studiului istoriei şi dialectelor limbii române. Dintre numeroasele sale contribuții de românistică, modele de monografii dialectologice rămân și astăzi cărțile sale despre dialectele din Oltenia și despre graiul dintr‑o comună din Oltenia (Oltenische Mundarten, Viena, 1919; Die Mundart von Şerbăneşti-Tituleşti, Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea, Jena/ Leipzig, 1936), iar observațiile și interpretările sale din studiul despre Atlasul Lingvistic Român (Randbemerkungen zum Rumänischen Sprachatlas, Berlin, 1941) deschid calea cercetării într‑un domeniu fecund și decisiv pentru înțelegerea istoriei limbii române, cel al geografiei lingvistice.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române şi membru de onoare al Uniunii Scriitorilor Români. Între 1940-1944, a fost preşedintele Institutului German pentru Ştiințe (Deutsche Wissenschaftliche Institut) de la Bucureşti şi profesor-invitat al Universităţii din Bucureşti. În această calitate, şi‑a coordonat activitatea cu eminentul profesor și lingvist clujean Sextil Puşcariu (1877‑1948), care conducea în perioada de referinţă (1940‑1944) Institutul Cultural Român de la Berlin. Fatalitatea istoriei a făcut ca aceasta să fi fost exact perioada alianţei militare anti-sovietice între România condusă de Ion Antonescu şi Germania celui de‑al Treilea Reich nazist, aşa încât componenta propagandist‑ideologică nu a putut fi evitată în activitatea de „manageri culturali” a celor doi mari învățați, la București, respectiv la Berlin. Faptul că Ernst Gamillscheg a primit o înaltă decoraţie de stat din partea lui Adolf Hitler a determinat la noi o lungă şi nedreaptă uitare, mai mult, ignorarea şi deprecierea figurii acestui învăţat, care – sper că voi reuşi să dovedesc în prezentul text – a fost un prieten al României şi al poporului român. Într‑o perioadă istorică vitregă, Ernst Gamillscheg a afirmat constant şi cu convingere, de la înălţimea prestigiului său academic, şi argumentându‑le cu mult talent şi forţă de convingere, adevărurile esenţiale despre originea limbii şi a poporului român.

Ideile-forță ale teoriei lui Gamillscheg despre originea poporului și ale limbii române sunt, în rezumat, următoarele. La sfârșitul Antichității, după cucerirea treptată de către romani a Peninsulei Balcanice (Grecia, Macedonia, Tracia, Moesia Superior, Moesia Inferior etc.) și a celorlalte regiuni de la Dunăre și Carpați (Dardania, Panonia, Dacia etc.) și după impunerea creștinismului ca religie de stat în întregul Imperiu Roman (secolul al IV‑lea d.Hr.), procesul de romanizare a cuprins întreagă această zonă, „limba romană” (latina populară), devenind nu doar limbă oficială, ci și limbă de comunicare în estul Imperiului, cu excepția zonelor grecofone, adică Grecia propriu-zisă, cu întreaga regiune din estul provinciei, inclusiv litoralul Mării Negre. Funcția de limbă de stat și limbă de comunicare curentă și‑a păstrat‑o „romanica orientală” și atunci când, din punct de vedere politic, stăpânirea zonei a trecut oficial la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit. Invazia masivă, începând cu secolele al V‑lea – al VI‑lea și până spre secolele al XI-lea – al XII-lea, a popoarelor migratoare dinspre est (succesiv, gepizii, avarii, bulgarii, slavii, maghiarii, pecenegii, cumanii) și instalarea lor în vastele spații romanizate menționate mai sus a determinat regrupări ale populației romanice, devenite, între timp, românească, în anumite zone, denumite de Gamillscheg prin termenul Kerngebiet, care s‑ar traduce literal „zonă-nucleu”. În literatura de specialitate, conceptul de Kerngebiet a fost echivalat frecvent prin ținut-matcă, dar profesorii mei de la Iași, G. Ivănescu, Vasile Arvinte și Ştefan Giosu preferau expresia vatră de romanizare. Devenită, între timp, cum spuneam, o limbă autonomă, limbă română, adică „romanica orientală”, a continuat, secole la rând, să fie vorbită nu doar de autohtoni, ci și de migratori, care aveau nevoie de o lingua franca, pentru a comunica nu doar cu localnicii și cu autoritățile, ci și între ei, atunci când făceau parte din neamuri diferite. Acest statut de limbă de circulație zonală al limbii române, a facilitat, după Gamillscheg, asimilarea, relativ rapidă, de către români, a multor slavi, proces pe parcursul căruia au pătruns în limbă numeroasele elemente slave vechi ale românei.

Aceasta este, în rezumat, teoria lui Ernst Gamillscheg despre originea românilor, denumită curent de specialiști „teoria vetrelor de romanizare”. Admirabil exemplu de continuitate între magistru și discipol, teoria a fost nuanțată și completată de elevul său, romanistul Gunther Reichenkron (1907‑1966), profesor la Berlin, autor, între multe altele, al unui amplu studiu despre originea limbii române, potrivit celor mai recente cercetări (Die Entstehung des Rumänischen nach den neuesten Forschungen, în „Südostforschungen”, XXI, 1961) și al unei monografii despre limba dacilor, reconstruită pe baza limbii române – Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumänischen), Heidelberg, 1966. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași