Etimologicale pescăreşti (II)

În ordinea alfabetică, aşa cum se cuvine într‑o cercetare cât de cât riguroasă, lista peştilor pe care îi cunosc după numele lor începe cu avatul, răpitorul ager, rudă mai degrabă cu ciprinidele precum crapul şi carasul, decât cu alţi fioroşi răpitori precum şalăul, somnul sau ştiuca. Argintiu, strălucitor şi puternic, avatul atacă mai ales peştişorii care înoată pe la suprafaţa apelor limpezi, seara sau dimineaţa. Numele acestui răpitor este probabil turcesc, deoarece îl regăsim şi în această limbă. De la numele acestui peşte, probabil pe baza asemănării formale vine avăţoi sau arvăţoi, care se foloseşte la mine în sat pentru a denumi peştele de mici dimensiuni mai cunoscut sub numele de oblete (derivat probabil de la adjectivul oblu ‘drept, neted’, cu sufixul –ete, pe care îl găsim şi la ştiulete, Marinete sau Moromete. Cuvântul baboi, folosit ca nume generic pentru peştii de mici dimensiuni, ca şi babuşca, sunt de origine bulgărească. Tot din bulgară vine şi numele cunoscutului biban, micul răpitor verde la culoare, cu care ne întâlnim cam toţi la începutul carierei pescăreşti, căci este foarte vorace şi nu refuză nici o momeală. Bulgăresc este şi numele caracudei, peşte banal şi fără personalitate, care a ajuns să însemne ‘inşi fără contur şi personalitate, toleraţi într‑o adunare selectă’, cum era de pildă odinioară societatea «Junimea» de la Iaşi, unde numele ironic de caracudă era purtat de chibiţii care căscau gura la discuţiile dintre protagoniştii adunării. Cega, cel mai mic dintre sturioni, şi‑a luat numele de la sârbi, iar ciortan, cum mai este denumit frecvent crapul, vine din turcă. Derivatul ciortănel este, desigur o creaţie pe teren românesc. Cleanul este şi el bulgăresc, iar costrăşul este sârbesc. Banalul caras, care a invadat apele nostre adus, pare‑se, din China de mai puţin de o sută de ani, poartă un nume rusesc.

La pescuit, în locul numit Laghiţă, în faţa Ostrovelului

Cu blândul şi banalul crap intrăm într‑o adâncă dilemă, fiindcă acest nume îl găsim şi în franceză unde este feminin (la carpe), în germană, unde este masculin (der Karpfen), în engleză şi în mai toate limbile balcanice. Ca să fi fost moştenit din latinescul carpa nu ne lasă să deducem legile fonetice, căci ar fi trebuit să avem *cârpă, or umila bucată de textilă cu care ne ştergem pantofii vine din bulgară. Până va apărea un etimolog iscusit ca să ne dea o explicaţie plauzibilă, rămânem puţin în ceaţă!

La pagina următoare a catalogului nostru etimologico‑pescăresc, găsim că numele linului, peştele dolofan şi leneş de pe fundul bălţii, cu culoarea lui galben-întunecată, vine din bulgară, iar numele lostriţei, apriga vânătoare din apele de munte, nemurită într‑o cunoscută povestire a lui Vasile Voiculescu, ne‑a fost împrumutat de vecinii ucraineni. Cei doi sturioni uriaşi din apele salmastre ale Dunării, marii furnizori de caviar, morunul şi nisetrul, poartă şi ei nume bulgăreşti, ca şi mreana, eleganta şi puternica vânătoare a marilor râuri interne, Prutul, Siretul, Mureşul sau Oltul, rătăcită însă, uneori, şi în Dunăre, niciodată însă prin bălţi sau iazuri. Să menţionăm în treacăt şi melcii, cu infinita lor varietate, hrană de bază pentru mulţi din peştişorii apelor noastre. Nu deţinem o explicaţie mulţumitoare a originii acestui cuvânt.

Ajuns în acest punct al alfabetului, îţi cer îngăduinţa, cititorule, să îţi împărtăşesc o experienţă terminologică foarte personală, căci priveşte numele unui peştişor cunoscut doar de mine şi de tovarăşii mei de pescuit de la Seimeni. Îi ortografiez numele cu aproximaţie, folosind o literă din alfabetul limbii spaniole, ca să sugerez pronunţarea regională, cu un sunet inexistent în inventarul limbii literare, sunet definit de dialectologi drept o consoană nazală palatală, un fel de n sau m articulat pe vălul palatului („cerul guriiˮ).Această rostire o mai găsim regional în cuvinte precum ñiere (miere) sau niñca (nimica). Este peştişorul căruia îi spunem ñalci sau dacă este mai mărişor de o palmă, sula mocanului. Unii îi mai spun, impropriu, guvid. Seamănă, la formă şi la culoare cu un guvid de mare, dar este altă specie. Este asemănător şi cu ţiparul (etimologie necunoscută), peştişor de care erau pline bălţile Dunării în copilăria mea, dar care, în mod ciudat, pare să fi dispărut cu totul din zonă, ca şi alţi peşti, precum, de exemplu, linul. Seamănă, de asemenea, cu peştişorul numit în alte părţi zvârluga (şi acesta cu etimologia necunoscută!). Este maroniu-verzui, cu pete mai închise la culoare, fusiform, cu o gură foarte mare. Nu am văzut niciodată unul mai mare de 10-12 centimetri. Vioi şi foarte hrănace, se prinde în Dunăre uşor, oricând şi oriunde, chiar lângă mal. Fiind atât de mic, îi dai de obicei drumul înapoi, în apă. Spre deosebire de alţi răpitori, care, o dată capturaţi, mor foarte repede, ñalciul este foarte vivace. Mica mea invenţie pescărească constă în a‑l folosi ca pe o momeală foarte eficace pentru şalău, agăţându‑l în cârlig de… buze, şi nu de spinare, după cum „scrie la carteˮ. Cât priveşte etimologia, ea îmi rămâne necunoscută, o apropiere oarecare putând fi totuşi făcută cu numele peştelui mihalţ, cunoscut în alte zone, dar nefolosit la noi la Seimeni. Şi etimologia acestui din urmă nume este, de altfel, obscură.

Îndrăgitul salmonid al apelor de munte, păstrăvul, ca şi sturionul de talie mijlocie păstruga, poartă şi ele nume cu sonoritate slavă, primul găsindu‑se şi în bulgară, iar cel de‑al doilea în sârbă. Ambele cuvinte sunt înrudite etimologic cu… pistruii, termen care are la bază un radical slav. Tot din bulgară vin şi numele modestei plătici, al năsosului scobar, ca şi al înfoiatei zglăvoace, cu care am făcut cunoştinţă la poalele Ceahlăului, în pârâul Izvorul Muntelui. Deşi nu sunt peşti, aparţin totuşi nomenclatorului pescăresc alţi doi locatari de vază ai Dunării şi anume racul şi scoica, ale căror nume ne‑au rămas în limbă din slava veche de peste o mie de ani, de pe vremea simbiozei româno-slave. Tot atunci şi pe aceeaşi cale a intrat în vocabularul românesc numele măreţului somn, clasificat de Carl Linné cu numele lui latinesc Silurus, păstrat în cele mai multe din limbile romanice.

În fine, numele celor două răpitoare mari, mult râvnite de pescari, şalăul şi ştiuca sunt venite şi ele de prin alte zări etimologice, şi anume, primul, din maghiară, iar cel de‑al doilea din bulgară sau din sârbă. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi