Etnogeneza românilor şi începuturile creştinismului (II)*

Reluând firul demonstraţiei din episodul trecut, reamintesc faptul că, într‑un spaţiu vast, ocupând zona balcanică şi sud‑est-europeană, Imperiul Roman ca factor politic, împreună cu civilizaţia, cultura romană şi limba latină au dominat secole la rând Antichitatea târzie. În special în cetăţile de la Dunăre din cele două Moesii, romanii au investit masiv resurse umane, economice şi militare, pentru consolidarea şi apărarea acestei zone de graniţă a Imperiului. Documentele istorice, epigrafice şi arheologice atestă intensitatea vieţii urbane în această zonă. Este aşadar de la sine înţeles că în pestriţa populaţie care îşi ducea traiul în cetăţile de pe malurile Dunării şi în hinterland-ul acestora, populaţie formată din emigranţi sau localnici, soldaţi, sclavi, negustori, meşteşugari, funcţionari, o dată cu limba latină s‑a răspândit, ca în întreg Imperiul, şi credinţa creştină. În secolele IV-V, creştinismul era în zona pe care am definit‑o ca „leagăn al poporului român” atât de puternic înrădăcinat, încât a putut furniza Occidentului scriitori latini ecleziastici proeminenţi precum Johannes Cassianus, Niceta de Remesiana, Paulinus de Nola sau Dionysius Exiguus.

Această populaţie numeroasă şi activă s‑a denumit pe sine constant romană, aşa încât nu‑i nici un miracol faptul că, şi după disoluţia statului roman, urmaşii s‑au numit la fel, adică români (rumâni), iar felul lor de a vorbi rumâneşte, adică în limba romană. Gramatica elementară a acestei limbi, precum şi fondul lexical principal (acele câteva sute de cuvinte cunoscute şi întrebuinţate de toţi membrii comunităţii, indiferent de nivelul educaţiei sau de zona unde locuiesc) au rămas, în esenţă, romane.

Din primele secole de creştinism, din secolele când românii erau încă romani, s‑au păstrat în limba noastră câteva zeci de cuvinte latineşti strâns legate de conţinutul credinţei creştine prin funcţia lor de desemnare şi de o frecvenţă maximă în uz. În raport cu limba pe care o vorbim azi, constatăm că unele cuvinte „creştine” sunt foarte active, altele au un parfum arhaic, altele au dispărut. Să le menţionăm, fără pretenţia de exhaustivitate, pe cele mai importante.

Mai întâi, românii au continuat să se denumească pe ei înşişi cu cuvântul roman originar creştini (lat. christiani). Avem apoi cuvintele de importanţă maximă cruce (lat. crucem) şi biserică (lat. basilica), precum şi altarul (lat. altarium). Pentru a denumi pe Creator, strămoşii noştri au păstrat latinescul deus (zău, ca în cele mei vechi texte sau în imprecaţii) şi compusul Dominus Deus(Dumnezeu), iar pentru persoana Fiului, latinescul filius ne-a stat mereu la îndemână. Pentru a treia ipostază a Sfintei Treimi, denumirea latinească Sanctus Spiritus a fost înlocuită, mai târziu, cu formula slavă Sfântul Duh, ca şi forma primară a numelui Mântuitorului, *Gezu Crişt, prin Iisus Hristos, după cum am arătat într‑un articol anterior din cadrul acestei rubrici. În forma lui actuală, adjectivul sfânt este slav, dar şi latinescul sanctus a supravieţuit în câteva din numele vechi, romane, ale unor sfinţi, precum: Sînziene (Sândzăni) din Sanctus Johannes, Sânnicoară din Sanctus Nicolas, Sâmedru din Sanctus Demetrius, Sângeorz din Sanctus Georgius, Sâmpietru din Sanctus Petrus etc.

De subliniat este că cele mai importante sărbători şi‑au păstrat denumirea originară, romană. Paştele (lat. Pashae) a venit în latina creştină din ebraică prin intermediul limbii greceşti. Crăciunul reprezintă o splendidă relictă lexicală din epoca în care, într‑o mare parte a teritoriului de formare a poporului român, arianismul fusese impus de goţii stăpânitori, adepţi ai ereziarhului Arie. Căci, altfel decât în Occident, unde trimiterea la Naşterea Mântuitorului este clară (fr. Noel, ital. Natale, span. Navidad), etimonul latinesc al lui Crăciun, latinescul Creatio, trimite la o dogmă ariană combătută ulterior, cea care vede în Iisus Hristos o fiinţă „creată”, nu „născută”, după cum ne învaţă Crezul: „născut, iar nu făcut”. Mai avem apoi Floriile, duminica de dinaintea Paştilor (lat. Floralia, importantă sărbătoare păgână), Câşelgile (lat. caseum ligat) şi Cârneleagă (lat carnem ligat), perioadele din calendar când este permis să mâncăm brânză, respectiv când nu postim miercurea şi vinerea. Perechea post şi a posti sunt slave, dar încă se mai folosesc în unele zone româneşti cuvintele romane mai vechi ajun şi a ajuna (lat. jejunium, jejunio), cu această semnificaţie. Cuvântul însuşi sărbătoare vine din latinescul (dies) servatoria, deşi a ajuns să fie concurat puternic în jargonul bisericesc prin slavul praznic. Ceva similar constatăm la comândare (din lat. commendare), cuvânt strămoşesc străvechi, cum ar spune Budai-Deleanu, folosit în unele zone dialectele nordice pentru a denumi ceea ce noi, ceilalţi români, denumim prin slavul pomană sau grecescul parastas, adică masa de comemorare a celui plecat dintre noi.

Unii dintre termenii creştini primari şi de importanţă maximă vin din greacă, dar au intrat în uz deja în limba latină a primelor secole de creştinism balcano-carpato-dunărean. Este vorba despre cuvinte precum preut, din latinescul presbyterus, a boteza, din latinescul baptizare, a blestema (blăstema), din latinescul blasfemare, înger şi drac, din latineştile angelus şi, respectiv, draco. Un concept creştin important este cel legat de gestul ritualic suprem al unui credincioas, cel al împărtăşirii cu Sângele şi Trupul Mântuitorului. Pe lângă termenii curenţi a (se) împărtăşi, împărtăşire, şi derivatele împărtăşanie, creaţii lexicale interne, foarte mulţi români înţeleg încă cuvântul străvechi desemnând comuniunea (lat. communicare), adică a (se) cumineca, împreună cu derivatele sale cuminecătură sau cuminecare. De asemenea, şi păcatul îl denumim tot printr‑un cuvânt moştenit din primele veacuri de la strămoşii romani care adoptaseră creştinismul (lat. peccatum).

În opoziţie cu creştinii, care, în primele secole, locuiau de regulă în cetăţi, oamenii de la ţară a rămas multe secole păgâni, corespondentul etimologic paganus fiind în latină un derivat de la pagus ʼsatʼ. Ruralizarea vieţii romane la marginile Imperiului, despre care vorbesc istoricii şi arheologii, se reflectă şi în unele evoluţii semantice spectaculoase şi elocvente. De exemplu, evoluţia spre pământ a lat. pavimentum sau spre bătrân a lui veteranus, are un analogon şi în sfera creştină: lat. Monumentum a devenit mormânt. Un număr nedefinit de cuvinte comune din fondul roman primar s‑au „specializat” şi ele, cum spun etimologii, căpătând conotaţii creştine: lege, a crede, a ruga, a ierta, fecioară sau vărgură ʼfecioarăʼ etc., etc.

Mă opresc aici, cu speranţa că am reuşit să conving pe cititor că limba noastră însăşi vorbeşte atât de clar despre începuturile romane ale creştinismului la români, încât aproape nici nu mai este nevoie de documente scrise.

^*Textul faţă are la bază conţinutul conferinţei pe care autorul a susţinut‑o în cadrul Colocviilor de la Putna, ediţia a XIII‑la, 22-25 august 2019.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi