Exemplul Barenboim (II)

Exemplele sunt atât de numeroase încât aleg într-o clipă câteva: Orchestra Suisse Romande dirijată de Ernest Ansermet jumătate de secol (1918-1968), Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg condusă de Evgheni Mravinski la fel de mult timp (1938-1988), Orchestra americană NBC menţinută 17 ani pe culmea succesului de Arturo Toscanini (1937-1954), Orchestra Filarmonicii din Iaşi rafinat modelată de Ion Baciu 18 ani (1968-1986), Orchestra Operei Naţionale Române din Iaşi ce şi-a păstrat amprenta inconfundabilă datorită maeştrilor Radu Botez şi Corneliu Calistru.

Este posibil ca dirijorul aflat vremelnic, doar câţiva ani, la pupitrul unei orchestre, să-şi imprime atât de repede, de puternic stilul interpretativ încât să-l recunoşti oricând, fie şi doar prin mijlocirea înregistrării, chiar dacă nu apuci să-i citeşti numele pe coperta discului. Îi numesc, tot selectiv, pe Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Constantin Silvestri, Cristian Mandeal. Acreditarea celor două tipuri de conducători ai ansamblurilor instrumentale – permanent şi colaborator – justifică regretul celor rămaşi adepţii stabilităţii celui ce „desenează în aer muzica” săptămână de săptămână, cu aceiaşi instrumentişti?  

Invitat vremelnic, dar cu succes, al mai multor orchestre simfonice renumite din lume, Daniel Barenboim rămâne „tradiţionalist”. Am înţeles asta din lectura unor capitole individualizate ca idei, în pofida titlurilor aparent simpliste: „Viaţa în muzică”, „Muzica în viaţă”, „Viaţa şi muzica”. Sub aceste „generice”, Barenboim oftează uşor, fără a face prea mult caz, de fenomenul din ce în ce mai răspîndit al democratizării fenomenului muzical, ajuns datorită tehnicii ultramoderne, datorită internetului, să se preschimbe în comercializare a produsului de acest tip. Barenboim acceptă, fireşte, device-urile care îi permit lui însuşi să pătrundă lesne, oricând, în intimitatea ascultătorului, dar continuă să aibă îndoieli asupra veridicităţii actului interpretativ – desfăşurare unică de inspiraţie, expresie şi trăire emoţională captată de microfoane pentru a fi ascultată în condiţii acustice, psihice şi sufleteşti ale publicului ce nu pot fi bănuite sau controlate.

Povestindu-şi experienţele cu diverse orchestre la care a fost invitat să dirijeze, Barnboim ajunge (în cartea sa) la concluzia superiorităţii dirijorului stabil. El alege, desigur, lucrările care îl atrag, îl stimulează, îl definesc, însă din opţiunea poate egoistă se naşte, dacă pot spune aşa, ideologia stilistică, a sa şi a orchestrei, ideologie cu multe şanse de prozeliţi în rândurile altor dirijori şi, bineînţeles, în rândurile publicului. Aşa se explică „etichetele” aplicate de-a lungul timpului unor dirijori şi orchestre: Antonin Ciolan specialist în interpretarea repertoriului simfonic german şi rusesc, Ion Baciu rafinat colorist, adept al postromantismului şi impresionsimului francez, al sintezei ce i-a permis aprofundarea muzicii lui Enescu, Silvestri şi Mandeal regizori ai desfăşurărilor dramatice, epice, stăpâni ai afectelor celor ce ascultă.

La rândul lor, orchestrele posedă, graţie originii etnice, stabilităţii geografic-spirituale, culturii în care s-au format un anumit mod de a emite sunetele la diverse instrumente, un anumit stil de a cânta ce le individualizează. Încă din 1923, dirijorul francez Henry Morin, aflat în turneu la Iaşi, remarca într-un interviu pentru ziarul „Opinia”: […] am fost impresionat de calităţile instrumentiştilor, în special ale violinelor.¹ Ion Baciu îmi mărturisea ce impresii puternice i-au lăsat instrumentele cu coarde din orchestrele vieneze şi cele de suflat din orchestrele americane. Daniel Barenboim subliniază şi el în cartea „Viaţa în slujba muzicii” particularităţile unor ansambluri pe care le-a cunoscut îndeaproape ca pianist şi dirijor: „Am avut de timpuriu o relaţie strânsă cu Orchestra Filarmonică din Israel – datorită căldurii în felul în care cântă, foarte firească pentru muzicienii evrei, şi unei generozităţi a spiritului, iar această relaţie se leagă de ataşamentul meu personal faţă de mulţi dintre muzicieni. Am simţit un fel de fanatism – în sensul pozitiv al cuvântului – stând în faţa Orchestrei Filarmonicii din Israel. Atunci când cântă, nu le mai pasă de nimic altceva pe lume, nu există nimic altceva. / Un lucru pe care cei mai buni muzicieni evrei şi germani îl au în comun este acea capacitate neobişnuită de a se detaşa de viaţa cotidiană şi de activităţile lor ne-muzicale de îndată ce încep să cânte. Aş numi-o capacitate aproape metafizică sau transcendentă – la evrei se poate spune că provine direct din respectul lor faţă de învăţătură. În şcolile religioase evreieşti nimic din lume nu mai contează când începi să studiezi Tora şi Talmudul. Iată de ce, în timpul pogromurilor, atât de mulţi evrei au fost ucişi în vreme ce erau cufundaţi în lumea studiilor lor. În acele momente nici măcar nu s-ar fi ridicat în picioare ca să se apere.”²

Cu siguranţă, cunoaşterea profundă, pe cât posibil mai apropiată de realitatea omului şi muzicianului, este posibilă în două etape: audierea atentă, repetată, a concertelor/ recitalurilor sale (în sala de concert sau prin intermediul înregistrărilor) şi lectura confesiunilor lăsate in extenso interlocutorului competent ori întrupate sub forma memoriilor (când este cazul). Alt exemplu potrivit în acest sens este excelentul volum de colocvii ale scriitorului Haruki Murakami cu dirijorul Seiji Ozawa.³ Multe idei importante din cartea lui Daniel Barenboim ar merita comentate. Am ales doar câteva, lăsându-vă plăcerea lecturii.

¹ Gheorghe Muşat, Antonin Ciolan – inegalabilul maestru al baghetei. Ediţia a II-a, Junimea, 2017, p. 68

² Daniel Barenboim, O viaţă în slujba muzicii. Humanitas, 2015, p. 243

³ Polirom, 2018

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor