Experimentalism

Un coleg de generaţie, cadru didactic la Experimentalism European, Alistar Desagă pe numele lui, este doar asistent universitar, în pofida vârstei (de acum) avansate şi a faptului că predă, la fel ca şi mine, de trei decenii, în învăţământul superior. Ipoteza că omul ar fi leneş şi, implicit, ar sta prost la cercetare şi publicaţii nu funcţionează, întrucât Alistar a scos mai multe volume de specialitate extrem de consistente. Şi, când spun „consistente”, mă gîândesc la lungimea lor de-a dreptul extravagantă pentru domeniul de nişă unde funcţionează respectivul asistent cărunt. „Empiriştii” şi „instrumentaliştii” – adică acei filozofi convinşi că orice formă de cunoaştere, oricât de restrictivă, trebuie obţinută printr-un „experiment” nemijlocit, printr-o validare „materială” a purei speculaţii -, de pe bătrânul nostru continent, nu puteau fi chiar atât de mulţi şi sofisticaţi, ţi-ai fi zis, încât să merite mii de pagini de analiză. Şi totuşi, prin cărţile sale, Desagă dovedea contrariul. Un singur tratat experimentalist avea, la el, minimum 400 de pagini (limita superioară ajungea uneori şi la 800 de file). Cum publicase deja vreo şase volume, simpla aritmetică a foilor redactate de Alistar ar fi complexat, desigur, pe oricine din spaţiul umanioarelor. Prin urmare, nu de aici provenea stagnarea socio-academică a colegului meu. Începusem să bănuiesc cine ştie ce invidii ale diverşilor lui şefi, combinate, pesemne, şi cu o anumită indolenţă a împricinatului, ce ar fi dus, în timp, la un asemenea bizar deznodământ. L-am întâlnit, întâmplător, pe filozoful experimentalist şi, discutând noi câte-n lună şi-n stele, mi-am permis, la un moment dat, să-i comunic, cu menajamente, această suspiciune a mea.

„Ha, ha”, a râs (cam amar) Desagă. „Aş vrea, bătrâne, ca, la mijloc, să fie nişte gelozii profesionale. Nu m-aş fi lăsat eu victimă lor, ţi-o spun deschis! Sunt experimentalist, ce naiba! Gândesc pozitiv şi, la o adică, ard şi palme. Nu mă uit la funcţii şi la alte zorzoane. Dacă meritam să promovez, mi ţi-i luam de guleraş pe toţi responsabilii din sistem şi îmi scoteau posturi la concurs de le sfârâiau călcâiele. Din păcate însă, nu merit să promovez şi, fiind un individ cu simţul obiectivităţii foarte ascuţit (chestiune derivată tot din omnipotentul meu experimentalism), nu am solicitat niciodată poziţii superioare, deşi oferte mi s-au făcut. Da, am cărţi de dimensiunile Enciclopediei Britanice, dar toate, absolut toate, au o mare problemă! Puse cap la cap, nu totalizează un număr suficient de pagini de specialitate, pentru a îndeplini punctajul unui post superior celui de asistent. Nu te mira, prietene! Sufăr de o maladie nervoasă care mă distruge, pas cu pas, încă din tinereţe. Am compulsia irepresibilă a ordinii perfecte, a alinierii simetrice a lucrurilor. Câtă vreme ea, obsesia, mă tulbura strict în zona domestică – pantaloni puşi la dungă, haine încadrate morbid de simetric în şifonier, tablouri aşezate perfect pe pereţi, mobilier rânduit milimetric-infinitezimal, precum soldaţii la paradele militare din Piaţa Roşie moscovită, şi alimente puse în frigider pe categorii şi sub-categorii draconic delimitate -, viaţa mea mai era cum mai era, dar, brusc, nebunia mi-a infectat şi munca de cercetare şi, mai ales, de scris academic. Am devenit un sclav, un robot, un mecanism sinistru, care nu mai reuşea să iasă din bucla compulsivă decât înşelând, deturnând, deraind un psihic, în fond, bolnav.”

Sesizându-mă complet pierdut, Alistar a adăugat imediat: „Uite, de pildă, legat de numărul imens de pagini al volumelor mele, s-ar putea concepe un ghid psihiatric excepţional! Să ne lămurim – eu am fost şi sunt, fie şi în variantă de asistent, un universitar valabil! Problema era că, atunci când dezvoltam o temă, analiza mea se termina dezordonat din punct de vedere numeric. Scriam, să zicem, 213 pagini serioase despre instrumentalism şi mă apuca disperarea. Cum, 213? Asta era cifră? Mă chinuiam din răsputeri să adaug şapte pagini pentru a ajunge la ceva rotund, 220 în cazul de faţă. Niciodată nu ieşea cum doream! Apărea un ticălos de paragraf suplimentar, necesar logicii eseului şi pe fila 221. Deznădejde! Trebuia acum să lupt pentru 230. Se făceau, bineînţeles, 233. Hai cu 240! Se iţeau 241 şi jumătate! Başca numărul de semne pe pagină şi numărul de rânduri în paragraf, pe care le visam egale. Nu ieşeau astfel decât cu ciopârţiri sumbre ale coerenţei textului. În plus, nu mai ştiam ce să adaug, după un timp, pe tema dată. Începeam deci să delirez pentru a umple spaţiile. Îmi povesteam viaţa, scriam aiureli, încercând să obţin ordinea dorită şi să-mi calmez obsesia. Volumele însă erau compromise, ştiinţific vorbind. Nici nu mai precizez că, din acelaşi motiv, am pălmuit, la greu, editori, paginatori şi tipografi opaci la simetrie… Stai, Codrine! Unde pleci? N-am vorbit decât 12 minute! Pentru numele lui Dumnezeu, mai aşteaptă 3 ca să avem fix 15!…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi