Falimentul învățământului public românesc actual

În momentul în care scriu aceste rânduri, greva profesorilor și a învățătorilor din învățământul preuniversitar din România, a „dascălilor”, cum preferă să spună, mieros și ipocrit, unii ziariști sau politicieni, a fost suspendată, iar finalul acestui conflict social major nu poate fi încă prevăzut. Avem pe de o parte marea masă a profesorilor și învățătorilor, reprezentați în mod ezitant, populist și oportunist de liderii lor sindicali, și, pe de altă parte, un guvern care se arată excedat de gravitatea situației și incapabil să înțeleagă realitatea. Ambele părți par, la o examinare neutră, să aibă propria dreptate. Pe de o parte, corpul profesorilor și al învățătorilor reclamă recunoșterea importanței sociale a muncii lor, prin mărirea semnificativă a salariilor, iar, pe de altă parte, instanțele politic‑administrative, reprezentate prin Guvern, Parlament și Președinție, invocă, pentru a‑și justifica neputința de a satisface revendicările greviștilor, lipsa resurselor bugetare ale statului.

Rândurile de mai jos nu au însă pretenția de a fi o analiză obiectivă. Le‑am scris „dintr‑o suflare”, animat de trăiri contradictorii și dificil de nuanțat. La o extremă, simt durere și disperare văzând nepăsarea și disprețul față de soarta școlii românești afișate de așa‑numita „clasă politică” și împărtășite de o mare parte a populației. Pe de altă parte, simt mândrie și satisfacție că fac parte din tagma nobilă, deși năpăstuită, a educatorilor din țara mea. Am parcurs, în aproape jumătate de secol, toate treptele carierei didactice. Am fost suplinitor la școala din sat, profesor de gimnaziu și de liceu, îndrumător de practică didactică, la grădiniță și la școala primară, al elevilor de la Școala Normală, și, în cele din urmă, profesor universitar, cercetător și conducător de doctorate, așa încât aș putea pretinde că vorbesc în cunoștință de cauză. În plus, în memoria mea afectivă, sunt încă vii chipurile părinților și ale bunicilor mei, țărani modești dintr‑un sat de pe malurile Dunării, primii știutori de carte în lungul șir al generațiilor care i‑au precedat. Tata-mare, mama-mare, bunicul și bunica, mama și tatăl meu trecuseră toți șase, în primele decenii ale secolului al XX‑lea, prin cele șapte clase primare ale școlii din sat, știau să scrie și să citească fără ezitări, erau în stare, în judecățile lor, să se comporte ca cetățeni responsabili și greu de urnit din convingerile lor. De la ei am moștenit, ca mai toți contemporanii mei, chiar și în condițiile vitrege ale „dictaturii proletariatului” și, mai apoi, ale „socialismului multilateral‑dezvoltat”, un respect infinit și aproape mistic pentru învățătorii și, mai târziu, profesorii mei din școala generală și din liceu. Nici în trecut, nici astăzi, nu toți au fost și nu sunt persoane perfecte; dar partea reprezentativă, poate chiar majoritară, a tagmei învățătorești a avut un aport decisiv la coeziunea și stabilitatea societății românești, de mai bine de un secol. Constat acum că statutul privilegiat al profesorimii, care părea de nezdruncinat, pare compromis definitiv.

Așa încât, indiferent cum se va termina acest „conflict colectiv de muncă”, cred că trei concluzii pot fi formulate cu claritate.

1. Învățătorii și profesorii României au dovedit că sunt o forță. Cum să nu identific pe figurile, în ținuta, în eleganța comportamentală a miilor de doamne și domni participanți la acțiunile de protest din ultimele săptămâni, și chiar în subtilitatea și corectitudinea gramaticală a formulărilor revendicative de pe pancartele lor, partea cea mai luminată și mai decentă a societății românești actuale?!! Strigătul lor de disperare și revoltă reprezintă, mă tem, cântecul de lebădă al unei profesii fundamentate pe vocație, altruism și generozitate. Dacă avem o bună memorie, ne amintim că premianții clasei noastre de la liceu au devenit profesori. Prost remunerați și desconsiderați de toată lumea, de la elevi, părinți, decidenți politici la „publicul larg”, viitorii învățători și profesori se vor recruta, de acum încolo, dintre codașii clasei.

2. „Clasa politică” actuală a dovedit încă o dată că e formată în marea ei majoritate din ipochimeni mediocri, cu studii neterminate sau măsluite, înzestrați cu multiple „calități”, între care strălucesc cinismul, lăcomia, versatilitatea, impertinența, crasa incultură, suficiența, cabotinismul și tupeul fără margini. Sunt sigur că, în reveriile lor intime, cei mai mulți dintre politicienii de azi își amintesc cu ranchiună, cu resentiment și cu obidă de figura primei lor învățătoare, care nu binevoia să îi numere și pe ei între preferați, între „tocilarii” premianți. Acum, loazele clasei au prilejul să se răzbune și o fac cu o nestăpânită (auto)satisfacție! Nimic nu mai este, deci, de așteptat de la ei. Despre o „reformare” din interior a actualei clase politice nici nu poate fi vorba.

3. Extenuată, îmbătrânită, pauperizată și dezorientată, societatea românească nu poate reacționa, nu poate găsi resurse materiale și spirituale pentru a impune, în mod democratic, o redresare reală a învățământului public. Viitorul previzibil nu poate fi deci decât cel al unui sauve‑qui‑peut generalizat. Minoritatea cetățenilor cu resurse va căuta pentru copiii lor scăparea în învățământul privat sau în industria meditațiilor, iar pentru restul, pentru marea majoritate a tinerilor și a adolescenților români, nu rămâne altceva decât alternativa prăpastiei analfabetismului.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi