Fapte de omenie şi neomenie

Pe 18 februarie se împlinesc treizeci şi doi de ani de la începutul celei de-a doua mineriade post-decembriste – scurtă şi mai puţin violentă decât cea care a precedat-o şi, din păcate, şi decât cele ce i-au urmat. Printre ele se numără şi cea de la a cărei izbucnire se împlinesc chiar astăzi douăzeci şi trei de ani, din fericire ultima. În mod normal, această informaţie şi-ar face cu greu loc într-o pagină sau într-un jurnal de ştiri, date fiind nenumăratele subiecte relevante ale prezentului. Totuşi, ea poate fi nucleul unui editorial, nu doar pentru că suntem la mijlocul lunii februarie, ci pentru că liderul de la acea vreme al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, a fost distins cu Diploma de Onoare a Fundaţiei Internaţionale „Omenia” (FIO), pentru „deosebite fapte de omenie şi o viaţă pusă în slujba poporului român”.

Această informaţie, preluată şi de Ziarul de Iaşi (cu citarea unei surse media respectabile), este oferită parcimonios, fără repere temporale – ele nu se regăsesc pe diploma respectivă şi, în măsura în care ştirea se confirmă, au o importanţă secundară. Fără îndoială că ar fi interesant punctul de vedere al preşedintelui-fondator, doamna Minodora Ilie, o prezenţă bizară şi pe alocuri comică în sferele puterii post-1989. Sau al unui alt semnatar, domnul Ioan Talpeş, a cărui specializare pe spionaj extern n-ar trebui să-l împiedice să sesizeze efectul mineriadelor asupra siguranţei naţionale. Sau, în fine şi cel mai trist, al doamnei profesor universitar Ecaterina Andronescu (PSD), printre ai cărei studenţi din anii 1990 s-ar putea număra şi unii care să fi fost agresaţi de mineri. În fine, am putea spune câteva cuvinte despre semnătura domnului Dan Tudorache, fostul primar (PSD) al sectorului unu, dar chiar nu mai este cazul. Ar trebui, totuşi, să ştim dacă semnăturile domniilor lor au fost obţinute printr-un abuz de încredere, spre exemplu fiind invitaţi să semneze în alb mai multe cartoane de diplomă, urmând ca şeful executiv, doamna Ilie, să completeze când şi cum vrea numele premianţilor.

Dar, oricât de amuzante ar fi încercarea de a urmări parcursul politico-oengist al doamnei Ilie sau al fundaţiei (sprijinită şi apoi repudiată de Preafericitul Daniel) sau diversele scandaluri în care a fost implicată FIO, nu este cazul să li se consacre un editorial, aici. În paranteză fie spus, decizia FIO în chestiunea Miron Cozma, dacă se confirmă indubitabil, ar trebui să determine alte ONG-uri al căror nume include „omenie”, un cuvânt nobil şi frumos, să fie atente la posibilele costuri de imagine provocate de confuzia cu FIO. Şi ar putea fi adăugat îndemnul pentru cititori să reuşească acolo unde autorul acestui text a eşuat – să găsească un website al acesteia din urmă. Ştim bine că nu există ONG care să nu-şi popularizeze site-ul, de pe care nu lipseşte niciodată lista membrilor conducerii, cel mai adesea dublate de fotografii zâmbitoare, nici aceea a proiectelor organizaţiei. Nu este normal ca un cetăţean oarecare să afle despre activitatea FIO doar din Ziarul din Muscel (la Câmpulung Muscel pare să existe un important centru de operaţiuni al FIO)

Ceea ce merită, însă, câteva rânduri într-un editorial, fie şi atunci când în ţară şi în lume se petrec lucruri importante, este rememorarea faptului că violenţele minerilor din anii 1990 au provocat victime, că nu s-a făcut cu adevărat dreptate sub aspect penal, că nu s-au dezvăluit decât în prea mică măsură conexiunile politice ale mineriadelor (observaţie valabilă mai ales pentru cele din 1998 şi 1999) şi, în fine, că evenimentele tind să fie uitate sau, mai rău, bagatelizate. Că există destui români, inclusiv în rândul simpatizanţilor mai vechi ai domnului Ion Iliescu, ai PSD şi ai PRM, care consideră şi acum că minerii au avut (cel mai adesea) dreptate şi că Miron Cozma a fost un deţinut politic. Şi, în fine că asocierea cu acest personaj nu ridică nicio problemă de imagine – pentru că de problemele etice mai bine nu discutăm.

Să aşteptăm, totuşi, informaţii noi care să completeze această ştire seacă şi – slabă speranţă – să o infirme sau măcar să o nuanţeze. Poate, cine ştie, se va dovedi că doamna profesor universitar Ecaterina Andronescu nu a ajuns chiar atât de departe şi atât de jos. Desigur că fostul deţinut Miron Cozma are dreptul la viaţă publică, în condiţiile legii, iar o organizaţie neguvernamentală poate da diplome oricui vrea. Dar, dacă printre şefii acelui ONG se numără politicieni, este fair game să îi întrebăm şi pe ei, şi pe colegii lor de partid, dacă apreciază şi ei că Miron Cozma şi-a pus viaţa în slujba poporului român.