Farfuria care nu e niciodată fierbinte – Capcana Facebook (II)

„Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem, şi nu e.” Mihai Eminescu

Să ne imaginăm că eşti într-o plimbare de seară şi se apropie agitat de tine un domn care îţi spune că ceva mai la departe de locul unde vă aflaţi, după o bifurcaţie, pe o linie de tramvai sunt ţintuiţi 5 oameni, iar pe celălalt braţ al bifurcaţiei e ţintuit unul singur. Un tramvai rămas fără frâne se îndreaptă implacabil spre bifurcaţie. Vezi foarte aproape de tine un macaz care ţi-ar permite să deturnezi tramvaiul pe una din rute. Ce ai face? Îl sacrifici pe unul să îi salvezi pe ceilalţi cinci sau laşi tramvaiul să urmeze ce cale este deja aleasă pe macaz, indiferent de rezultat?

Să mergem cu imaginaţia mai departe şi să desenăm o altă situaţie în care sunt doar cei cinci ţintuiţi de linia de tramvai şi singurul mod în care ai putea să opreşti tramvaiul care se îndreaptă spre ei ar fi să împingi în calea lui, de pe podul pe care vă aflaţi împreună, un om care să încetinească tramvaiul. Ai face aşa ceva?

Până să aflăm care ar fi răspunsul tău să vedem ce au făcut ceilalţi puşi în aceleaşi situaţii. Dacă în primul scenariu răspunsurile au oscilat oarecum între cele două variante, lucrurile au devenit mult mai complicate în al doilea. Simplul fapt că trebuia să fii lângă omul ce urma să fie sacrificat, că îi simţeai respiraţia şi îi puteai vedea privirea încremenită, a împiedicat pe cei mai mulţi să îi salveze pe cei cinci sacrificându-l.

Ceea ce am descris pe scurt mai sus sunt cunoscute în neuroştiinţe ca dilema tramvaiului şi dilema podului. Viaţa reala, în care creierul nostru intra în contact cu toate informaţiile legate de o anumită situaţie şi în contact direct cu interlocutorul lui, se comportă cu totul diferit decât în situaţiile în care nu primeşte nici un feedback real. Este un lucru observat cu pregnanţă la militarii care operează drone. Aceştia sunt mult mai dispuşi şi chiar înclinaţi să îşi sacrifice proprii camarazi pentru a distruge ţintele inamice de pe ecran. Este exact unul dintre aspectele fundamentale de care societăţile virtuale ne privează. De un feedback pe care creierul să îl înţeleagă, care să îi răspundă la întrebări şi predicţii şi pe care să îl poată folosi pentru ajustarea comportamentului, pentru activarea circuitelor emoţionale şi morale, într-un cuvânt pentru a-şi face treaba care ne defineşte ca fiinţe sociale inteligente. Este şi unul din motivele esenţiale pentru care timpul excesiv petrecut în aceste societăţi virtuale predispune la depresie (adulţii tineri care petrec mai mult de 300 de minute pe reţelele sociale sunt de 3 ori mai predispuşi la depresie decât cei care petrec mai puţin de 120 de minute*). Oricât de mult ai spune doar unui copil că farfuria e fierbinte şi e periculoasă, nu o să se ferească decât atunci când o atinge o dată şi poate asocia senzaţia de arsură, durere şi întreaga experienţă neplăcută cu noţiunea de farfurie fierbinte. Altfel e doar o noţiune (eventual combătută de cei care cred în conspiraţia farfuriilor fierbinţi sau denigrate de hateri sau ridicate în slavi de asociaţia farfuriilor fierbinţi).

*Primack BA et al. Temporal Associations Between Social Media Use and Depression. Am J Prev Med 2021;60(2):179−188.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi