Fata din tren

În călătoria mea de la Amnaş la Iaşi, de la sfârşit de aprilie, am avut una din cele mai ciudate experienţe trăite vreodată în tren.

Luasem de la Sălişte bilet doar până la Alba Iulia, asta pentru că la Sălişte, neavând computer, funcţionarii de acolo susţin că nu-mi pot da bilet cu reducere de 25% (reducere oferită de CFR Călători graţie cardului pe care mi-l cumpăr an de an – 100 de lei/ an, la început, mai nou 110).  Ajuns la Alba Iulia, mi-am luat, deci, mai întâi bilet de Iaşi, apoi m-am dus să beau o bere pe singura terasă din zonă, cam zoioasă, dar asta e, alta nu-i.

Am tras de berea aia cât am putut, apoi m-am întors la gară. Ce să vezi, nici nu ajunsesem bine, că s-a anunţat interregioul de la Timişoara: ca niciodată în ultimii ani, iaca, trenul nu avea nici măcar un minut de întârziere (îndeobşte de la 20 de minute în sus – mă rog: 20 de minute la a doua strigare, cea în engleză, căci la prima, în limba română, fusese de regulă 25 de minute!?!?).

Am urcat în tren, mi-am căutat locul. Era un vagon jumi-juma, jumi compartimente (două într-un capăt, două în celălalt), juma salon. Aveam loc în primul compartiment (de cinci locuri). La geam. Pe celălalt loc la geam, stătea o fată care citea. Părea studentă.

Mi-am urcat rucsacul la bagaje, mi-am scos nişte integrame de la sora mea (în germană, deci) şi-am trecut la rezolvare.

La un moment dat, fata a scos o pungă cu sticksuri, mi-a întins-o şi mie:

– Doriţi?

– Nu, mulţumesc!

N-am refuzat-o din cauza pandemiei („din cauză de covid”, vorba aia), ci pentru că îndeobşte nu prea mănânc sticksuri şi aveam, oricum, două sandvişuri în geanta de mână.

Încet, încet, s-a lăsat seara şi s-a întunecat. Nici eu, nici fata nu s-a gândit sau n-a ţinut să aprindă lumina. Când nu s-a mai putut vedea bine, ea s-a mutat pe locul de la uşă de pe partea ei (va fi fost locul de pe bilet), şi-a scos laptopul dintr-un rucsac (parcă) şi apoi a urmat cea mai stranie invitaţie pe care eu unul nici nu mi-aş fi putut-o imagina (şi pot să declar, lipsit de modestie, că nu-s lipsit de imaginaţie!), nici măcar în afara contextului – adică al pandemiei:

– Eu o să mă uit la un film, dacă vreţi, puteţi să vă uitaţi şi dumneavoastră…

– A, nu, mersi!, am refuzat-o din nou, fără să mă gândesc prea mult.

Oare de ce? Din cauza coronavirusului? Nicidecum. Din comoditate? Poate, cumva – mă simţeam, dar ce să mai: eram obosit, de vreme ce trebuise să parcurg pe jos drumul din sat până la gară (peste 6 km).

Dar gestul fetei mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să-ntorc invitaţia pe toate feţele. Parcă mă aflu în faţa unei poezii la care nu găsesc „cheia”. Poezia vieţii care trece pe lângă tine ca o rază de lumină-n zor de zi – sau la apus…

La Cluj, s-au mai ocupat două locuri. Magia călătoriei cu fata din Suceava se destrămase. Am dedus apoi că-i studentă la Arad, de vreme ce acolo se urcase-n tren – lucruri aflate dintr-o scurtă conversaţie cu ea, conversaţie pe care nu mi-o mai amintesc bine, nu ştiu, mai exact, de la ce a pornit, atâta ţin minte: că am întrebat-o ceva de genul dacă merge sau vine (în capul meu mă gândisem la a pleca sau a se-ntoarce undeva), iar ea, după o clipă de nedumerire, mi-a răspuns că vine, din Suceava fiind.

– Dumneavoastră?

– Până la capăt, la Iaşi…

Of, ce-aş mai vrea să ştiu ce-o fi fost în capul fetei (căreia nici măcar nu i-am văzut faţa!), dar n-o să aflu niciodată. Oricum, mi s-a părut o poezie de fată care, dincolo de toate speculaţiile mele, pur şi simplu m-a considerat demn de încredere. Ceea ce-mi dă şi acum un sentiment de bine.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist