Caută 
1 MIN
Se pune o presiune culturală tot mai mare din partea societăţii moderne plictisite de ceea ce este natural, normal, pentru perfecţionarea continuă a aspectului fizic. Fetele/ femeile petrec din ce în ce mai mult timp în faţa oglinzii pentru a-şi acoperi defectele (de cele mai multe ori unice şi fermecătoare) pentru a arăta cât mai asemănător cu personajele din desene animate, pentru a fi, cu alte cuvinte, toate la fel!
Omul zilelor noastre este un exemplar de animal modificat. Foarte puţine specimene sunt aşa cum au ieşit din „fabrică”, majoritatea au trecut prin cel puţin un „atelier de reparaţii”. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât sunt mai mari şansele să sufere una sau mai multe operaţii chirurgicale, atât la exterior, cât şi la interior. Bisturiul îşi lasă din ce în ce mai frecvent urmele pe pielea noastră, a devenit prietenul nostru cel mai bun în vremuri de restrişte, ultima salvare. Aspectul interesant în această stare de fapt, însă, nu este nevoia vitală de asemenea intervenţii, ci nevoia psihologică şi culturală.
Este de înţeles faptul că trebuie să recurgi la un medic chirurg să îţi scoată apendicele, să îţi facă o cezariană, să îţi îndepărteze o aluniţă cu probleme sau un organ afectat de cancer, să îţi vindece ulcerul, dar e cu totul alta discuţia când eşti perfect sănătos şi te împinge propria minte să cauţi operaţii pentru că nu arăţi aşa cum ai dori. Pentru că nu ai ochii strălucitori cum ţi-ai imaginat sau ai văzut la televizor, că nu ai nasul suficient de mic şi de simpatic, nu mai vorbesc de gură sau, of, Doamne, de sâni. Cu cât buzele sunt mai mari şi mai cărnoase, cu atât încrederea ta în viaţă e mai mare, cu cât ai ţâţele mai gigantice, cu atât încrederea în propria persoană creşte şi ea…
Mi se pare un subiect foarte interesant aşa că am căutat să găsesc o explicaţie, că poate mă va lovi şi pe mine într-o zi imaginea mea din oglindă, nu că nu aş fi perfect mulţumit de ea…
Ei bine, în urma unor studii psihologice, se pare că majoritatea covârşitoare a pacienţilor cabinetelor de chirurgie plastică este formată din femei, iar dintre acestea, aproximativ 7 din 12 care caută operaţii estetice suferă într-un grad mai mic sau mai mare de aşa numita tulburare dismorfică corporală (engl. Body dysmorphic disorder – BDD), ceea ce, într-o traducere liberă, înseamnă că eşti obsedat de o parte a corpului tău pe care o urăşti cu toată fiinţa şi de care ai vrea să scapi cu orice preţ. Culmea e că de cele mai multe ori, cei care suferă de asemenea afecţiune psihică habar nu au că „defectul” lor este greu observat sau chiar ignorat în majoritatea cazurilor de ceilalţi semeni. Aceştia sunt cei care se uită în oglindă ori de câte ori au câteva secunde libere să vadă ce mai face pleoapa aia urâtă care cade într-o parte, ori buza aceea oribilă, nasul acela „monstruos” de Ovidiu ş.a.m.d. Când vor pune mâna pe ceva bani, aceşti nefericiţi nu îi vor investi la Bursă, ci îi vor băga în primul chirurg estetician pe care îl vor întâlni şi care le va promite că îi scapă de „calvar”. În obsesia lor nu realizează că ori câte operaţii vor face nu vor putea scăpa de adevărata parte stricată a corpului: creierul, pentru că de la el pornesc toate.
Exemplul edificator este aici, evident, nimeni altul decât Michael Jackson care, se ştie, a ţinut morţiş să scape de duşmanii lui de moarte, pielea neagră şi nasul afro. Chiar dacă în toate pozele după ultima operaţie nu se mai vedea nicio amintire a părţilor amintite, în mintea sa cu siguranţă au dăinuit până la moarte, pentru că poţi fugi oricât de departe vrei, gândurile tale te vor urma orice ai face.
Celelalte persoane care caută morţiş bisturiul ca să le schimbe înfăţişarea şi viaţa au motive încă şi mai stupide: iubitul/ soţul/ clienţii vor piele mai întinsă şi sâni mai mari; bărbaţii, în general, „apreciază” mai mult femeile care au buze de peşte (bleah!); femeia vrea să arate ca o bunică sexy (bleah, bleah!) etc.
Rămâne un procentaj infim care caută doar modificări minore, aproape insesizabile care să le mai prelungească măcar câţiva ani aspectul de persoană relativ tânără.
Principalele intervenţii invazive constau în atacul regiunii din jurul ochilor (blefaroplastia), adică scoaterea grăsimii şi a pielii în exces, micşorarea nasului (rinoplastie), liftingul facial (ritidectomia), ceea ce înseamnă, în linii mari, scoaterea surplusului de grăsime şi piele de pe faţă şi întinderea ţesutului rămas pentru eliminarea ridurilor, plus o sumedenie de alte proceduri, cum ar fi tratarea suprafeţei pielii cu laser pentru fineţe, transplant de păr, de grăsime, de piele, operaţii stomatologice, liposucţie şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă umflarea buzelor cu acid hialuronic sau colagen şi a sânilor cu silicon.
Ultimele două intervenţii sunt, evident, cele mai remarcate întrucât beneficiarele lor ţin neapărat să le scoată în evidenţă prin orice mijloace (doar nu au investit atâţia bani, timp şi suferinţă degeaba!). Nu ştiu dacă a fost cineva suficient de orb, de pildă, să nu vadă bidoanele umflate şi pe jumătate ieşite din decolteu şi din ecranul televizorului ale vedetelor noastre autohtone, Mihaela Rădulescu sau Loredana Groza, ori buzele „actualizate”, de o „naturaleţe” răpitoare ale celei din urmă.
Ceea ce este cu adevărat trist în toată această poveste e că operaţiile estetice suferite, în special cele drastice şi exagerate, nu au efect îndelungat. Pielea feţei, care odată cu vârsta îşi pierde de la natură elasticitatea, va redeveni în scurt timp lăsată şi cu riduri, buzele se dezumflă şi trebuie pompate periodic, iar sânii, ce să zic, vor arăta curând ca nişte simple băşici de porc bune de umplut cu grăunţe pentru mers cu pluguşorul. Încrederea persoanei care a căutat regăsirea tinereţii va trece prin perioade de fluctuaţii extreme, mult mai puternice decât dacă îşi vedea liniştită de viaţa ei, de la exaltare, imediat după operaţie, până la groază şi panică în dimineaţa când se va regăsi în oglindă în postura unui monstru cu mult mai hidos decât cel dinainte de bisturiu. Nu e de mirare că un procentaj destul de mare dintre pacientele care au trecut prin operaţii estetice pot ajunge în depresii crunte ce duc de multe ori la tendinţe sinucigaşe.
Înţeleg că femeile sunt mult mai predispuse să asculte şi să se lase afectate de bârfele altor femei despre una sau alta, că ţin mult mai mult la aspectul lor exterior decât bărbaţii şi că vor ca toate „piesele” corpului lor să se potrivească perfect tot timpul şi la orice vârstă, că vor să fie mereu la modă, actuale, lucru care le influenţează drastic încrederea în sine, performanţa, calitatea vieţii, dar, pentru Dumnezeu, trebuie trasată o linie clară între supravieţuire şi filmele horror devenite realitate.
Se pune o presiune culturală tot mai mare din partea societăţii moderne plictisite de ceea ce este natural, normal, pentru perfecţionarea continuă a aspectului fizic. Fetele/ femeile petrec din ce în ce mai mult timp în faţa oglinzii pentru a-şi acoperi defectele (de cele mai multe ori unice şi fermecătoare) pentru a arăta cât mai asemănător cu personajele din desene animate, pentru a fi, cu alte cuvinte, toate la fel! Dar asta înseamnă îndepărtare de umanitatea însăşi şi integrarea în virtual.
Până ce medicina nu va descoperi o cale miraculoasă de a amâna îmbătrânirea corpului sau chiar de a o anula, cu toţii trebuie să facem ceea ce au făcut toţi ceilalţi dinaintea noastră, să ne obişnuim cu trecerea timpului şi să găsim ceva frumos, deosebit în fiecare vârstă. Viaţa normală nu înseamnă să fii până la adânci bătrâneţi atrăgătoare din punct de vedere fizic, să fii sexy până dai colţul, este chiar absurd, ci să te faci plăcută exact aşa cum eşti, să îţi modifici, cu alte cuvinte, creierul (chirurgical, dacă e nevoie!), nu corpul, astfel încât să atragi atenţia şi aprecierea celorlalţi aşa cum îţi doreşti.
Briscan Zara este scriitor şi publicist
