Festivaluri, valuri

Cum săptămâna trecută, ocupat fiind cu organizarea la Iaşi a întâlnirii arhi­viştilor, nu am mai apucat să îmi scriu textul săptămânal din acest colţ ziar, am reluat un text din vara lui 2013 în care începeam analiza ofertei culturale din oraş pentru a genera o schimbare în politicile publice în domeniul culturii ieşene. Textul fusese scris cu două luni înainte de lansarea primei ediţii a festivalului de literatură FILIT, gândit de Lucian Dan Teodorovici şi Corina Bernic (şi exploatat apoi în beneficiu personal de alţii) şi a părut unora, neobişnuiţi să citească până la capăt (unde era făcută menţiunea anului publicării iniţiale), drept cine ştie ce manevră oneroasă pentru pro­movarea pe şest a celui mai important festi­val de teatru destinat publicului tânăr din Europa Centrală şi de Sud-Est care abia începea la Teatrul „Luceafărul“. Cum sunt în general amuzat de primitivismul provincial al acestor cleveteli rudimentare, de regulă le ignor, însă de această dată simt nevoia unor mici digresiuni analitice.

În urmă cu două decenii, când conduceam Direcţia pentru Cultură am irosit în van mul­te ore de discuţii şi dezbateri cu directorii institutelor culturale europene şi cu şefii de instituţii culturale ieşene pentru a pune pe picioare un portal cu calendarul activităţilor culturale din oraşul nostru. Experienţa ne arăta atunci lipsa de coordonare în design-ul agendei culturale a oraşului şi, la fel cum analiza mea din 2013 rămâne neclintită după cinci ani, iată că problemele de acum două decenii sunt nerezolvate şi azi, în ciuda faptului că se cheltuiesc anual la Iaşi sute de milioane de euro pe marketing cultural şi personal de către unele instituţii de aici. Portalul încă nu există, informaţiile despre evenimentele zilnice nu pot fi aflate decât trunchiat, haiduceşte, în funcţie de contracte selective de publicitate sau de seriozitatea compartimentelor de PR de la instituţii. În plus, nu există nicio punere de acord prealabilă a operatorilor culturali astfel încât să fie evitate suprapunerile sau bătălia pe acelaşi public. Exemplul proaspăt de săptămâna trecută fiind mai mult decât sugestiv cu dansatorii de la „Trandafir de la Moldova“ tropăind la corturile FILIT sau cu literaţii şi jurnaliştii invitaţi care nu mai voiau să plece din foaierul Teatrului „Lucea­fărul“. De ce se întâmplă asta?

În primul rând pentru că nu există decât un mecanism bugetar rudimentar, dependent de hachiţe politice, care face extrem de greu previzionarea amplorii evenimentului care, de regulă, este complet finanţat din bani publici, astfel încât se aşteaptă până în ultima secundă aprobarea şi mărimea subvenţiei. Cine a organizat în viaţa lui măcar o petre­cere de Moş Crăciun la grădiniţă ştie ce înseamnă asta. Improvizaţie şi diletantism. De aceea, doar instituţiile care asumă direct în buget festivalurile consacrate, precum Teatrul „Luceafărul“ şi Muzeul Naţional al Lite­raturii Române, pot face din timp angajamentele necesare pentru a aduce lucruri de valoare pentru spectatorii şi cititorii ieşeni şi mă grăbesc să salut efortul Consiliului Judeţean de a aproba din timp bugetele instituţiilor din subordinea sa. Aici ar fi de găsit şi explicaţia eşecului FIE, unde Primăria, în ciuda sfaturilor mele amicale, nu a avut prevederea de a angaja un director de festival cu experienţă (cum ar fi, să zicem, Cristina Modreanu de la Scena.ro) căruia să i se ofere bugetul măcar cu jumătate de an înainte, cu libertatea de a-şi selecta invitaţii şi unde să nu se amestece tot felul de interese ale ciugulitorilor de bani. Atunci când profesioniştii domeniului sunt lăsaţi să îşi facă treaba fără obligaţii de „para-ndărăt“ ies evenimente de anvergură internaţională cum sunt cele făcute de Oltiţa Cîntec şi Lucian Dan Teodorovici, împreună, desigur, cu echi­pele pe care şi le-au ales şi format. Cu atât mai mult cu cât, un lucru deloc neglijabil pentru că e rarisim în România, nu fac aceste proiecte în beneficiu personal, nici financiar şi nici de self-marketing.

Apoi, în strânsă legătură cu alocarea de bani publici, este supărătoare interferenţa politicului. De peste trei decenii, asist indignat la dezinvoltura cu care aleşii noştri, fie ei la nivel local sau naţional, dar mai ales cei care au efectiv puterea executivă şi pot aloca discreţionar, consideră banii publici drept buzunar personal. De la suficienţa scandaloasă a unui fost potentat local care „îi plăteşte pe actori şi muzeografi“ (după ce fu­sese singurul primar din ţară umilit de greva angajaţilor din cultură cărora nu le vira la timp salariile) până la interferenţa complice a ordonatorilor de credite în stabilirea contractorilor de servicii pentru evenimen­tele „pentru care dau ei bani“. Aceste abuzuri, care în câteva cazuri au făcut şi obiectul unor dosare penale, gripează co­recta construcţie a unui eveniment de an­vergură şi reprezintă un factor perturbator serios în planificarea eficientă a listei de invitaţi chiar dacă, la rigoare, mai pot fi toleraţi la conferinţa de presă.

În sfârşit, o altă problemă serioasă o reprezintă marketingul. Cu excepţia notabilă a FILIT-ului, care are un buget consistent pentru publicitate şi care îşi poate permite angajarea financiară corectă pentru acoperire mediatică naţională, prin contracte solide şi consistente cu jurnalişti şi operatori mass-media din ţară şi, uneori, din străinătate, celelate instituţii sunt văduvite de asemenea instrumente de promovare, limitându-se la puţinul din bugetul propriu şi la parteneriate media făcute cu cei care îi sprijină, gratis, doar pentru calitatea şi anvergura eveni­mentului în cauză. Nefiind clar reglementat, contractul de publicitate al instituţiei publice este totdeauna pe muchie de cuţit, fiind pasibil să fie interpretat diferit de organele de control, în funcţie de diverse comenzi politice, de judeţ, de conjuncturi sau, pur şi simplu, de hachiţele inspectorului în cauză. De asemenea, în lipsa prevederilor clare, acest capitol de buget este sau nu acoperit, la întâmplare, fiind la cheremul ordonatorului de credite pe care, până la pronunţarea unei sentiunţe definitive şi executorii, trebuie să-l prezumăm un model ireproşabil de cinste şi bunăvoinţă, deşi ştim că nu e aşa. Cât despre manipulare, minciună şi falsă percepţie, despre vinderea nimicului drept valoare şi „sfârâiacul“ publicitar, toate fiind efecte toxice ale marketingului deşănţat, din care nu poate lipsi corupţia, care încearcă să ne convingă, în ciuda a ceea ce vedem cu ochii noştri, că „nu, nici vorbă, împăratul nu e gol“, altă dată, că nu au intrat zilele în sac.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor