Film: nivelul Lux Prize (nominalizări)

Ca şi pe atâţia alţi ieşeni, iubitori de filme de calitate (proiectate în condiţii optime, de imagine şi sunet, ca acelea de la Ateneu), m-ar fi interesat oricum, aşadar fie şi fără miza competiţiei, dată fiind minima informaţie prealabilă despre peliculele finaliste: un documentar politic legat de „enigma” morţii lui Dag Hammarskjöld într-un cel puţin suspect „accident” de avion, altul artistic, pe tema corupţiei în reţele politicianiste, în fine, ultimul, un portret de solitar „David”, feminin, în stare să înfrunte compact-inerţiale prejudecăţi şi cutume falocrate ale mentalităţii „tradiţionale”. Nu vă sună ademenitor, măcar sub impulsul curiozităţii stârnite deja? Ei, dacă da, aşa cum bănuiesc, aveţi de ce regreta, cei care nu le-aţi văzut, invidiindu-ne pe noi, beneficiarii invitaţiei (intrare liberă) la Ateneu.

Debut în forţă, cu un documentar deosebit de puternic şi de o „formulă” extrem de subtilă a artei ce-i configurează structura şi sensul, Cold Case Hammarskjöld, al danezului Mads Brügger (r., sc.) şi suedezului Göran Björdahl („private investigator”), un cuplu de realizatori porniţi să dezlege secretul morţii Secretarului General al ONU, dar ajunşi să descopere un adevărat păienjeniş de complicităţi, ascunzişuri şi calculate înceţoşări menite să împiedice accesul la grave adevăruri politice şi morale în miezul unui asemenea puzzle, pe care ei doi nu ostenesc să-l scruteze. O pledoarie implicită fiecărei secunde din durata proiecţiei, dar nu pe calea vreunei patetice vehemenţe retorice: dimpotrivă, într-un demers ce rămâne constant raţional şi lucid, al superb – încăpăţânaţilor Mads şi Göran, care se bat pentru adevăr, înfruntând nu puţine obstacole, echivocuri – capcană şi riscuri, mereu în ton firesc, fără a-şi cultiva vreo poză „eroică” şi narcisistă. Nici vorbă de aşa ceva. În dezbaterea cu publicul, animată de regizorii Ovidiu Lazăr, Dragoş Zamosteanu şi Cătălin Moraru, s-a insistat (deloc întâmplător) asupra compoziţiei date filmului, pe „capitole” succesive, „trepte”, verigi şi „meandre” ale „anchetei” – investigaţie, arătând ca un plan de bătălie, suită de „paşi” şi manevre, mod de a evita nota de policier (crimă, asasinat) tonalitatea emoţională, în favoarea unei sobre lucidităţi, cea care îi şi conduce pe cei doi către rolul de instrument letal (apartheid, HIV inoculat „gratuit”, din simulată grijă pentru nevoiaşi inşi de culoare) jucat de un pseudo-Institut de cercetări maritime, controlat de Servicii secrete. Imaginea finală a înaintării ambarcaţiunii lui Göran e emblematică: „Nu te lăsa minţit, nu ceda complotului ucigaş al cupidităţii şi minciunii!”, iată ce ii spune spectatorului nu numai acest ultim cadru, ci întregul, excelent, film documentar.

De o afină înverşunare împotriva nocivelor încrengături ale demagogiei şi imposturii „democratice” din rândurile „clasei politice”, El Reino/The Realm al regizorului spaniol Rodrigo Sorogoyen (co-scenarist, de asemenea, alături de Isabel Peña), coproducţie Spania – Franţa, este un viguros film politic, impecabil interpretat de actori de un mare potenţial dramatic (în frunte cu interpretul protagonistului, Antonio de la Torre) construit în logica şi crescendo-ul unui ritm intern, structural, de exasperantă panică a celui ce se vede abandonat, doar el, de către complicii săi întru corupţie, situaţi însă la vârful ierarhiei de partid, în timp ce el, Manuel-Lopez Vidal, e numai un lider de palier regional. Încolţit, în faţa prăpastiei, soluţia sa e dinamitarea, răzbunătoare, a întregii reţele de politicieni lacomi şi corupţi. Paradoxale căi, cum se vede, de ridicare la suprafaţă, la vedere, a putredului adevăr de sub crusta ipocriziilor, mult timp mutual profitabile. Dar cel mai proaspăt şi îndrăzneţ, ca viziune şi impact al sensului asupra spectatorului, dintre cele trei filme nominalizate la Lux Film Prize 2019, rămâne – cred şi o spun fără nici o ezitare – cel proiectat ultimul la Ateneu, Gospod postoi, imeto i ʼ e Petrunija/ God exists, her name is Petrunya, coproducţie (cinci ţări, în frunte cu Macedonia de Nord) pe un scenariu de Elma Tataragić, co-semnat şi de regizorul Teona Strugar Mitevska, un absolut cuceritor „portret” moral al protagonistei Petrunija (Zorica Nusheva), femeia firesc rebelă împotriva discriminatoriilor tipare (tradiţionale) „de gen” din lumea ei.

Nu, doar pare a fi o „poveste” mulată pe articulaţiile unui tezist „discurs” feminist, bătăios – revendicativ. Nici cea mai slabă urmă de aşa ceva: şi tocmai în acest inteligent şi abil „jucat” atu (de aşteptare frustrată) stă în mare parte „secretul” prospeţimii estetice şi al umorului multifaţetat proprii filmului. Petrunija e o femeie încă tânără (32 de ani), necăsătorită, superior şcolită (licenţiată în Istorie) şi inteligentă, dar şomeră. Ziua îndrăznelii şi „aventurii” ei de răscruce începe cu un nou eşec în tentativa de a-şi găsi un loc de muncă, la o firmă de confecţii: croitorie nu ştie, nici contabilitate, diploma în Istorie nu-i este de folos, patronul nu-i descoperă nici nuri de… „secretară”, n-a urmat nici sfatul matern de diminuare a vârstei „declarate”, ea însăşi se socoteşte fără şanse de a interesa vreun bărbat…, toate astea se adună inconştient în impulsul ei de a se arunca în apă după crucea de lemn sfinţită, aducătoare (în ziua de Bobotează) de noroc şi bunăstare cui câştigă „competiţia” ritualică păstorită de preot. Dar…, ei, asta e, întrecerea cu pricina le e rezervată numai bărbaţilor, „intruziunea” şi triumful unei femei, împotriva tuturor tiparelor şi regulilor, apar şi cresc ca un scandal de proporţii, în jurul căruia gravitează biserica (preotul Kosta), poliţia (până la urmă şi un procuror), un grup de masculi indignaţi şi mustind de violenţă, o reporteriţă TV şi cameramanul asociat ei, sfaturile „cuminţi”, materne. Tot atâtea eşecuri ale tuturor în faţa demnităţii senine şi a bunului simţ cu care eroina descurajează eforturile celorlalţi de a o reaşeza, obedientă, în tiparele în care a fost crescută/educată/dresată. Feminism? Nu, deloc. Perspectiva din care ea învinge inerţiile e una care respinge nu numai machismul inerţiilor, ci şi agresivitatea revendicărilor feministe, ca pe două excese simetric falsificatoare, gata să se întărâte reciproc. Frumuseţea, luminozitatea şi hazul rectitudinii ei morale, calmă, nevehementă, ferită de orice isterie, sunt ale unei fiinţe umane, organic adversă clivajului feminin vs. masculin. Un film splendid, scenariu subtil fără sofisticare, viziune regizorală şi joc actoricesc de o mare, integră, naturaleţe, sens ultim detectabil ca ironie a omenescului autentic şi al demnităţii acestuia faţă de variile mixturi de „ideologii” (vulgata lor M/F) şi licitaţie de istericale dezlănţuite. Ştiu că nu e treaba mea, dar eu pe acest „Dumnezeu” feminin, cu numele de Petrunija, l-aş vota pentru Lux Film Prize 2019: aţi văzut de ce.

Ei, spuneţi-mi, nu vă pare rău că aţi pierdut proiecţia de la Ateneu a nominalizărilor? Dacă da, aşa cum bănuiesc, fiţi „pe recepţie”! Petrunija revine pe ecranul Cinema Ateneu, astăzi, de la ora 18.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar