Fotoliul lui Eliade

Cu doar două săptămâni înainte, tot într-o luni, pe la şase după-amiaza, acesta se aşezase comod în fotoliul său favorit, din catifea verde, pentru deliciul lecturii postprandiale. Tocmai se apucase de citit cartea unui prieten de la Paris, unul dintre marii stilişti ai limbii şi expresiei franceze, cu tot background-ul lui „barbar” din Răşinarii Sibiului (o „Coastă a Boacii” pe care melancolic şi ipocrit se plângea că a părăsit-o de pomană pentru o mansardă cu chiria convenţionată de lângă Odéon-ul parizian). Îi unea o prietenie intelectuală şi umană de peste cinci decenii, cu o preţuire reciprocă ce depăşea cadrul natural al amiciţiei convenţionale, iar în cartea cu pricina, de-abia apărută la Gallimard, şi intitulată Exercices d'admiration, profesorul nostru descoperea cu deliciu portretul său alături de cele dragi ale autorului: Joseph de Maistre, Valéry, Beckett, Borges, Saint John Perse et alii… Speriată, soţia nu cred că a avut curiozitatea să verifice până unde ajunsese Mircea Eliade cu lectura (portretul său cu tuşe monografice fiind între paginile 121-131), iar Ioan Petru Culianu, discipolul conştiincios graţie căruia avem azi o mărturie detaliată¹ a acelor ore şi zile, era la cămin când a avut loc accidentul vascular cerebral, aflând detaliile abia adoua zi. Cum nu putem şti, vom ficţionaliza şi noi spunând că zâmbetul împietrit pe faţa savantului s-ar fi putut datora ultimului pasaj pe care l-a citit, înainte de atac. Care ar putea fi, spre exemplu: „mais peut-être est-il en marge de toutes les religions, tant par profession que par conviction: n'est-il pas l'un des représentants les plus brillants d'un nouvel alexandrinisme, qui, à l'instar de l'ancien, met toutes les croayances sur le même plan, sans pouvoir en adopter aucune?”² (p.130). Observaţia lui Cioran nu e lipsită de importanţă cu atât mai mult cu cât memoria lui Eliade este fracturată azi de mai multe filtre de distorsiune între care unul important îl reprezintă luarea în stâpânire a capitalului său simbolic de către grupări legionar-ortodoxizante ale exilului, operaţiune care ar merita o discuţie mai serioasă, fără imprecaţiile fanatizante ale hoitarilor puşi pe ciugulit cadavrul savantului. Care cadavru?

După o săptămână de chin în rezerva D505 a spitalului universitar Bernard Mitchell (unul dintre cele mai bune din lume, se spune) marţi, 22 aprilie 1986, la ora 9.40, savantul american de origine română îşi dă obştescul sfârşit, vegheat de soţie, de discipoli şi de prieteni. A doua zi la prânz, la douăzeci de străzi mai în sud de casa sa, este incinerat în conformitate cu decizia luată împreună cu soţia şi după obiceiul locului datorat costurilor ameţitoare ale centimetrului pătrat de mormânt în cimitirul Oak Woods din Chicago, motiv pentru care monumentele funerare sunt nişte opere de artă minuscule ce acoperă, de regulă, două urne. „Ashes to ashes, dust to dust”, cum s-ar spune.

Astfel încât la fastuoasa ceremonie de înmormântare, concepută de profesorul şi teologul catolic Dick Tracy, apropiat prieten al lui Eliade, la Catedrala Rockefeller de lângă University of Chicago, nu au fost prezente decât cenuşa şi, poate, spiritul, marelui profesor de istorie a religiilor alături de o mulţime impresionantă care îl elogia tăcut pe marele dispărut. După dorinţa sa, întreaga ceremonie a fost una ecumenică, demnă de un savant care s-a ocupat toată viaţa de analiza ştiinţifică a morfologiei religiilor pe care le-a studiat onest, organizat (inspirat de structurile viului şi de taxonomiile elaborate de Linné – patronul Universităţii din Chicago), obiectiv şi fără pulsiuni catehizatoare sau ideologice. În loc de elogii la catafalc, prieteni apropiaţi au citit câte o pagină din scrierile lui în limbile în care acesta a creat: Culianu în română, Paul Ricoeur în franceză, Saul Bellow din memorialistica tradusă în americană şi Wendy O'Flaherty (azi Doniger, continuatoarea catedrei sale) în engleză. A fost o ceremonie cu cor şi interferenţe ritualice, cu fast şi pompă bizantină care i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Mircea Eliade, un om care era extrem de preocupat de imaginea proprie şi de posteritate. La două decenii de la acest eveniment, când am stat eu în Hyde Park în casa unor profesori celebri ai universităţii, la vremea vizitei mele deja pensionari de decenii, aceştia îşi mai aduceau aminte de Eliade şi de marea slujbă de la catedrală ţinută cu ocazia înmormântării (neuitând, evident, nici crima care a zguduit universitatea cinci ani mai târziu, când discipolul lui Eliade a fost asasinat în clădirea facultăţii, cel mai probabil, din ordinul Bucureştiului). Ortodocşii însă au fost furioşi.

Cu doar o lună şi jumătate înainte de a muri, Eliade îl primea acasă pe părintele Calciu-Dumitreasa, smuls din ghearlele securităţii ceauşiste de autorităţile americane ca urmare a activităţii comitetului pentru salvarea părintelui, prezidat de Mircea Eliade (singura sa implicare în politică de la mutarea, în 1957, la Universitatea din Chicago). Părintele Calciu nu venise singur şi nici de capul lui. Fusese adus de doi legionari notorii din comunitatea din Illinois, Alexandru Ronnet (Rahmistriuc) – stomatologul lui Eliade şi Victor Corbuţ. Cu această ocazie părintele Calciu (care ardea de dorinţa de a-l spovedi pe savant!) l-a întrebat direct dacă şi-a pierdut „credinţa strămoşească”, iar Eliade i-a spus că nu, că se raportează la divinitate precum un ţăran român arhaic, ceea ce l-a făcut pe fostul liceean din „Frăţiile de Cruce” să creadă că salvatorul său a rămas devotat cauzei creştine aşa cum era ea articulată în tulburii ani 30. După înmormântare a izbucnit furios, catilinar, împotriva doamnei Eliade pe care a acuzat-o că „i-a furat mormântul” soţului ei acceptând un ritual budist de incinerare. De fapt, Christinel avea alergie la legionari şi buna cuviinţă ne îndeamnă să nu facem speculaţii privitoare la credinţa lui Eliade, o problemă, în fond, mult prea personală pentru a fi dezbătută în public. Oricum, ea i-a împrăştiat o parte din cenuşă deasupra lacului Michigan, aşa cum se pare că dorise savantul şi apoi a lăsat dispoziţii testamentare ca şi ea să fie incinerată după moarte, urna ei odihnind alături de cea a lui Mircea sub o lespede îngustă de marmură pe care e gravat epitaful ales de comun acord: „Nous avons fait un beau voyage”.

Ce-ar mai fi de spus? Părintelui Calciu i-a lipsit subtilitatea de a înţelege ce însemna creştinismul cosmic al ţăranului invocat de Eliade (deşi dacă ar fi recitit interpretarea celebră a lui la „Mioriţa” ar fi trebuit să înţeleagă!) şi nu a fost atent la fascinaţia savantului îndrăgostit de literatură pentru mit şi mister, la nestăpânita sa dibăcie mistagogică. Dacă ar fi fost invitat la ceremonia de înmormântare, l-ar fi putut auzi însă pe Saul Bellow citind smerit, în traducerea admirabilă a profesorului Mac Linscott Rickets, prima amintire a copilului Eliade, cu care acesta îşi începe, abil, povestea memoriilor sale: „Cred, de altfel, că în restul timpului uşa era încuiată cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată şi, tot de-a buşilea, am pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoţia m-a ţintuit locului. Parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate şi perdelele grele, din catifea verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat deodată închis într-un bob uriaş de strugure.”³ Poate că fotoliul său favorit era o poartă care-i deschidea drumul spre „lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume”. Verde.

¹ Ioan P. Culianu va cuprinde mărturia acelor ultime zile ale magistrului său de atunci într-un text intitulat „Mahaparinirvana”. Vezi I.P. Culianu – Mircea Eliade, Iaşi:Polirom, 2004, pp.307-316

² „Dar poate că el se plasează în afara tuturor religiilor, atât din perspectivă profesională, cât şi din convingere: căci nu este el unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai noului alexandrinism, care, spre deosebire de cel antic, pune toate credinţele pe acelaşi plan, fără a fi în stare să o adopte pe niciuna?”(trad. mea).

³ Eliade, Mircea – Memorii, Buc.:Humanitas, 2004, p.13

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor