Frustrări pe fond de fair-play

Rugbiul este frate cu fotbalul, născut din acelaşi proto-sport cu mingea pe gazon. Rugbiul a luat-o pe alte căi, dar lumea de astăzi a balonului oval se uită cu dispreţ aristocratic spre balonul rotund. Rugbiul – se spune – este o lume diferită în care fair-play-ul este la loc de cinste. Pe undeva, este adevărat, prin natura acestui sport golănesc practicat de gentlemeni. Imaginaţi-vă cum ar fi ca o „aripioară“ zveltă şi zglobie de 65 de kilograme să fie luată cu fulgi cu tot pe tuşă de către o namilă de pilier, în loc să fie placată după cum scrie la carte. Cu alte cuvinte, fără fair-play rugbiul n-ar mai exista. Apoi, este vorba de amatorismul în care s-a scăldat ani şi ani acest sport. Sunt doar două decenii şi ceva în care acest sport a intrat în rând cu lumea, a devenit profesionist cu acte în regulă. Şi cum Majestatea Sa Banul a intrat triumfal şi în rugby au apărut încet-încet şi exemple care demonstrează că fair-play-ul trece spre fundul scenei. Că doar „ochiul dracului“ nu distinge excentricitatea balonului.

Pe lângă toate astea, rugbiul mai are o calitate, sau un defect, depinde din ce unghi îl priveşti. Este un sport aristocratic. Un sport relativ greu de îngurgitat de cei obişnuiţi (numai) cu deliciile fotbalului şi – poate de aceea – mai puţin răspândit. Din acest punct de vedere, aristrocraţia anglo-saxonă care conduce acest sport n-a făcut nimic pentru dispersia acestei frumoase discipline. Chiar Franţa a fost admisă cu greu în elita europeană şi au trecut decenii întregi pentru ca „Five Nations Championships“ să devină „ Six Nations“ prin admiterea Italiei. În zadar, prin anii ‘80, n-a existat echipă de „5 Nations“ care să nu-şi ia papara la Bucureşti. „Nu sunteţi încă în măsură să vă confruntaţi cu noi. Nu aveţi valoarea, structura şi infrasctructura necesara“, era răspunsul „elitei“ la cererile plebeilor din Carpaţi. Cupa Mondială, singura competiţie „democratică „ a sportului cu balonul oval, a fost introdusă în 1987, cu multe rezerve din partea anglo-saxo-europeană, însă – curios- cu largul sprijin al elitei din emisfera sudică, net superioară (valoric) celei din Albion&France. În fotbal, cea mai slabă naţională europeană, Gibraltar, poate întâlni teoretic Germania, Franţa sau Spania într-o grupă de calificare, în meciuri din care se poate învăţa enorm. La rugby, vorba poetului,  „nevermore“. Nici măcar România, una dintre cele mai  bune echipe europene „extra-Six“, nu mai ştie de când n-a mai jucat un meci cu EI.

Rugby Europe, o structură europeană moşită sub pulpana măicuţei Franţa, are campionatul propriu, care tinde să se extindă cu grupe valorice, pentru că rugbiul, în ciuda aristocraţilor vremii, capătă răspândire. E drept, în grupele plebee nu sunt bani pentru asistenţă video, nu sunt arbitri calificaţi în toate ţările. Alin Petrache, preşedintele Federaţiei, visează fain-frumos la un turneu „8 Nations“ cu Georgia şi România. Visează degeaba şi creându-şi iluzii îşi face singur deziluzii mioritice.

Cum s-a întâmplat cu aproape întreaga suflare rugbistică românească după evenimentele care au urmat miraculoasei calificări româneşti la Cupa Mondială., în urma şi mai miraculoasei victorii a Belgiei asupra Spaniei.  În loc să se întrebe cum de s-a făcut ca România să piardă în faţa Germaniei sau a Spaniei, în loc să caute cauzele care au făcut ca „giganţii“ grupei să depindă de un meci între pigmei, oficialii FRR şi elita rugbiului românesc nu fac altceva decât să îndemne la front comun alături de arbitrul Vlad Iordăchescu, acuzat de spanioli că ar fi ajutat Belgia să-i învingă spre beneficiul României lui Octavian Morariu. Nici măcar Rugby Europe nu şi-a închipuit, atunci când a făcut delegarea lui Iordăchescu, că acest meci va determina esenţial calificarea României. Şi apoi – nu-i aşa?- rugbiul este un sport aristocratic, doldora de fair-play, acolo nu există mânăreli cu arbitraje ca în detestatul fotbal.

Acum se caută precedente, cum au fost ajutaţi spaniolii în meciurile cu ruşii, cu românii, de către „până-mai-ieri-nepătaţii“ arbitri de rugby, deşi noi am câştigat – cum-necum bătălia. Frustrarea tipic românească este atât de înrădăcinată în ADN-ul nostru naţional, încât ajungem să ne văicărim şi la succes.

La ora la care elaborăm  acest text, nu cunoaştem ce a hotărât comisia care a analizat, la Poznan, arbitrajul de la Bruxelles. Nu ştim dacă Vlad Iordăchescu va fi găsit vinovat sau nu, dacă va fi amendat, suspendat sau absolvit de orice vină. Ştim însă că meciul Belgia – Spania NU se va rejuca, şi mai ştim că o altă comisie va sancţiona aspru jucătorii spanioli pentru agresiunea asupra arbitrului român.

Deciziile cu adevărat importante, menţionate mai sus, nu depind nici de Rugby Europe, nici de World Rugby, depind numai şi numai de Federaţia Română de Rugby, în frunte cu Alin Petrache.

 nicolae.grecu@ziaruldeiasi.ro