Gale pentru cei care premiază

Nu suntem singurii din urbea noastră care se declară surprinşi de “galele” care năpădesc luna ianuarie pentru a sărbători succesele sportului ieşean, atâtea câte or fi. Sintagma “succesele sportului ieşean” luaţi-o aşa, fără ghilimele ca în fraza anterioară. Nu sportivii, care fac tot ceea ce pot pentru a duce în lume numele oraşului sunt vinovaţi de această “capodoperetă”, vorba scriitorului I.A. Bassarabescu. Nici Ştefănel Cojocaru, arcaşul laureat după scriptica DJST, nici Dragomir Ilie, nu trebuie criticaţi, ci felicitaţi. Iar tânărul şi talentatul judoka, Cosmin Bucătaru, nu are nicio vină că funcţionăraşi cu mânecuţe l-au desemnat mai bun decât idolul său, Vlad Simionescu, de la care încă mai are de învăţat. Despre clasamente, şi mai bune, şi mai rele, s-a scris, se scrie şi încă se va mai scrie. Despre inutila cheltuială pe banii ieşenilor pentru o gală în care premierea sportivilor reprezintă un mobil secundar, pe lângă preamărirea organizatorilor, “Ziarul de Iasi”, a scris ieri, în pagina de sport. Rămâne de văzut în ce mod realmente foloseşte tara-pam-pam-ul care s-a făcut şi para-tam-pamul care urmează peste puţin timp, viitorului sportiv ieşean.

Fireşte, într-un an care a fost ceva mai bogat decât cel care urmează (şi aşa mai departe), performerii ieşeni trebuie premiaţi. Au nevoie de bani prin care să-şi continuie activitatea (că de la buget, e greu, coane Fănică!), au nevoie de sprijin, au nevoie să ştie şi să simtă că sunt ieşeni şi că Iaşul are grijă de ei. Dar în momente de recesiune, fie ea şi sportivă, premierea asta putea fi operată într-un cadru mai discret, eventual la Primărie, fără prea mult fast, ca la oameni modeşti.

Dar, din nefericire, Iaşul are atâta grijă de performerii săi încât aceştia fug care încotro, în locuri unde sportul înseamnă şi altceva decât subiect de campanie. Şi de aceea trebuie să arătăm, cu fanfara lui Pristanda în frunte, că oficialităţile locale nu mai pot de grija sportului, în ciuda evidenţelor.

Mulţi spun să lăsăm la o parte sporturile profesioniste de echipă fiindcă nu acestea trebuie să fie în centrul atenţiei oficialităţilor locale. De acord, le lăsăm, deşi peste 80% din amatorii ieşeni de sport plâng mai mult după desfiinţarea mult iubitelor echipe de jocuri sportive decât de migraţia canotoarelor, sabrerilor ori, mai recent, a judoka. Lăsăm, în primul rând fotbalul, unde un “investitor-director” adus la îndrumarea primarului Chirica provoacă doar concursuri de aruncarea motanului în curţile vecine. Nu ne mirăm, fiindcă aşa se procedează şi în sporturile individuale, cele olimpice cu predilecţie. Cei care mânuiesc sforile de sus ar fi, poate, surprinşi, dacă ar şti ce competenţe deosebite există în sporturile ieşene pe care le tratează cu sictir imperial. Dar aceşti tehnicieni, mulţi, redutabili şi nemulţumiţi, sunt îndrumaţi împotriva altor oameni care nu au avut decât vina naivităţii de a crede în promisiunile ciocoilor vechi şi noi. Pe vremea venerabilului Leonid Antohi, Clubul Sportiv Politehnica era cea mai performantă unitate sportivă studenţească din ţară. Însă, chiar şi la vârsta sa relativ înaintată, profesorul Antohi se lua de gât cu primarul Nichita pentru sportivii săi, pentru echipele Politehnicii. Actualul preşedinte nu are capacitatea asta, deşi este mai tânăr, mai puternic şi are minte de şahist. Şi oamenii care suferă în club sunt îndrumaţi împotriva lui Vasile Manole deşi bagheta magică se află în alte mâini. Se vorbeşte de vid legislativ, deşi România este plină de exemple de primari care se implică prin fundaţii în fenomenul sportiv. Mai mult, desfiinţarea echipelor de la CS Politehnica a creat un val de procese împotriva clubului din partea sportivilor neplătiţi, ceea ce l-a determinat pe preşedintele Manole să dea Primăria în judecată pentru nerespectarea promisiunilor. Care Primărie a găsit în asta un alibi perfect ca să se spele pe mâini de microbii finanţării.

Partea cea mai proastă este că apropierea anului electoral 2020 va fi şi prilejul deschiderii unui nou robinet de promisiuni pentru breasla sportivă. Şi, văzând reacţiile derulate la gală din partea premiaţilor, mulţumirile pe bandă rulantă, n-ar fi exclus ca scenariul din 2016 să se repete. Iar spectacolele de excelenţă care vor urma (cine ştie câte vor mai fi?) să fie încă mai vădit gale ale “celor care premiază”, nu ale “premianţilor”.