Gazoductul Nord Stream 2 şi securitatea Europei

Statele Unite au anunţat noi sancţiuni care vizează companiile implicate în construcţia gazoductului Nord Stream 2, a cărei construcţie este finalizată în proporţie de 95%. În timp ce nemţii si ruşii descriu gazoductul Nord Stream 2 drept un proiect pur comercial, pentru americani, ca si pentru mulţi europeni de altfel, gazoductul are semnificaţie geostrategică: oferă Moscovei un important intrument politic şi economic de presiune asupra Europei. Succesul demersului american este însă îndoielnic, este de părere Dan Fried, de la Atlantic Council, fost coordonator pentru politica de sancţiuni la Departamentul de Stat, într-o reacţie pentru Wall Street Journal. “Se pune astfel o presiune suplimentară asupra proiectului, dar nu este clar dacă sancţiunile pot bloca construcţia în acest stadiu. Este aproape gata”.

Anunţul legat de sancţiuni făcut de Mike Pompeo a provocat multă iritare la Berlin, pe un fond oricum tensionat în relaţia dintre cele două părţi, alimentat de frustrările americane faţă de refuzul Germaniei de a respecta angajamentul asumat în cadrul NATO de creştere a bugetului apărării până la nivelul a 2% din PIB, dar şi datorită asimetriilor existente în schimburile comerciale transatlantice, defavorabile SUA. O contribuţie în acest sens au avut desigur şi declaraţiile fruste, nediplomatice, chiar dacă adesea justificate, ale preşedintelui Trump vizavi de Germania.

„Prin anunţarea unor sancţiuni la adresa companiilor europene guvernul Statelor Unite nesocoteşte dreptul şi suveranitatea Europei de a decide de unde şi cum ne procurăm energia”. “Politica energetică a Europei se decide în Europa, nu la Washington”, se spune într-un document de poziţie al Ministerului de Externe German. Reacţie germană care a fost evident salutată nu doar la Moscova ci şi la Beijing. „Germania respinge ameninţarea Statelor Unite de a impune sancţiuni legate de gazoductul Nord Stream 2”, notează, de pildă, cu satisfacţie, China Daily, organul Partidului Comunist Chinez.

Pretenţia Berlinului de a vorbi „în numele Europei” este departe de a fi una legitimă. Există o serioasă opoziţie în interiorul UE privind gazoductul Nord Stream 2, mai ales în rândul ţărilor scandinave, a statelor baltice şi Poloniei. În fapt, încercările de a trece proiectul sub jurisdicţie europeană, demers sprijinit iniţial inclusiv de francezi, s-au lovit de rejectarea fermă a guvernului de la Berlin. Aşa că, după o convorbire telefonică cu Angela Merkel, Emmanuel Macron a renunţat la idee. La fel ca şi alţi lideri europeni contactaţi de cancelarul german. Ceea ce nu face decât să trimită în derizoriu argumentul „politicii europene în materie de energie” invocat cu emfază la Berlin. Criticile la adresa Germaniei au fost virulente cu precădere în estul continentului. În Polonia politicieni din tot spectrul politic, inclusiv fostul ministru liberal al afacerilor externe Radoslaw Sikorski, au comparat chiar cooperarea ruso-germană în proiectul Nord Stream 2 cu Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat de Stalin şi Hitler. În ciuda acestei opoziţii semnificative, de pe ambele maluri ale Atlanticului, oficialii germani nu au contenit să avertizeze Washintgonul că sancţiunile vor fi percepute la Berlin drept o „agresiune” şi că nu va fi o confruntare doar cu Germania, ci cu întreaga Europă.

În acest punct trebuie făcute două observaţii importante:

1. Deşi nu scapă niciun prilej de a ţine altora lecţii despre rolul şi importanţa „multilateralismului” când e vorba de interesele sale, Berlinul nu are nici un fel de reţinere să utilizeze tot arsenalul de „argumente” de care dispune pentru a-şi impune voinţa asupra celorlalte state membre UE, o dovadă a rolului dominant pe care îl joacă în Uniune;

2. Comportamentul Berlinului referitor la gazoductul Nord Stream 2 demonstrează, după cum aprecia şi profesorul Carlo Masala, de la Universitatea Bundeswehr din Munchen, că pentru Germania relaţia cu Rusia este mai importantă decât securitatea ţărilor de pe flancul estic al UE, un serios motiv de îngrijorare pentru multe dintre aceste state în această perioadă de mari frământări geopolitice în care nu e deloc exclus să asistam şi la redesenări ale sferelor de influenţă.

Din nefericire pentru ţările în cauză, multe dintre ele beneficiare nete de fonduri europene şi acum dependente de pachetul de asistenţă financiară pentru contracararea crizei provocate de pandemie, sunt într-o evidentă poziţie de inferioritate în relaţia cu Germania. Capacitatea lor de a se opune Bruxelles-ului, care în mare măsură se pliază la dorinţele Berlinului, va fi şi mai mult diminuată în viitor, când prin noul mecanism de monitorizare a respectării „valorilor europene” şi după intrarea în funcţie a Procurorului European (impus de către germani) vor putea fi „disciplinate” şi mai uşor prin blocarea accesului lor la unele fonduri europene.

Chestiunea gazoductului Nord Stream 2 a constituit un constant element de tensiune în relaţia bilaterală Berlin – Washington, încă din perioada preşedintelui Obama cu care, spre deosebire de Donald Trump, Angela Merkel avea relaţii extrem de calde. Însă asta nu a împiedicat-o să respingă orice sugestii de abandonare a proiectului, cu motive frecvent schimbate, se plângea un fost oficial al Casei Albe: de la presiuni din partea partenerilor de coaliţie social-democraţi până la cele din partea lobby-ului industrial.

Pentru Statele Unite dar si pentru mulţi aliaţi din Europa dependenţa masivă a vechiului continent de livrările de energie din Rusia constituie o serioasă ameninţare de securitate. De altfel şi Rusia şi China s-au dovedit extrem de performante în utilizarea unor instrumente de putere non-militare pentru a face presiuni asupra adversarilor. Giganticul proiect de infrastructură Belt and Road al Chinei, inclusiv porturile din bazinul mediteranian pe care le deţine (Pireul) sau în care este implicată (Trieste, Rotterdam etc.), sau extinsul sistemul de gazoducte prin care Rusia controlează o parte importantă a necesarului de energie al Europei, ilustrează foarte bine acest tip de strategie. În aceste condiţii este greu să consideri îndreptăţite opiniile preşedintelui Trump care crede că Nord Stream 2 este incompatibil cu cerinţa europenilor de a beneficia de umbrela de securitate americană din Europa exact împotriva Rusiei şi se îndoieşte, adesea public, că Germania ar mai fi realmente un aliat.

 Regăsim critici severe la adresa Berlinului şi în raportul Kremlin Watch Strategy 2019 , realizat de think tank-ul European Values Center for Security Policy. „Una dintre cele mai mari dezamăgiri care exisă în cadrul comunităţii de securitate care se concentrează asupra ameninţării ruse este lipsa unui răspuns coordonat şi decisiv din partea Germaniei, care contrastează puternic cu retorica establishment-ului german. Angela Merkel este principalul suporter al sancţiunilor UE faţă de Rusia însă, în acelaşi timp, mediile politice germane pledează pentru proiectul geopolitic al Moscovei, Nord Stream 2, care este în contradicţie clară cu interesele geopolitice şi de securitate europene.”

Replica germană este că în fapt dependenţa este reciprocă: europenii sunt dependenţi de energia din Rusia dar şi ruşii au nevoie de banii europenilor. Numai că, dacă acest argument avea o oarecare relevanţă în trecut, acest lucru nu mai este astăzi valabil. Moscova are o alternativă. O imensă reţea de conducte, în cadrul proiectului Power of Siberia, al cărei prim segment a fost inaugurat pe 2 decembrie 2019 în prezenţa lui Vladimir Putin şi a lui Xi Jinping, va asigura infrastructura de distribuţie a gazului rusesc extras de Gazprom către China, devenită între timp cel mai mare importator de gaz din lume. Aşa că, dacă Kremlinul ar decide la un moment dat să facă presiuni asupra europenilor oprind livrările de gaz, cărţile de care ultimii ar dispune în acest joc geopolitic ar fi destul de slabe având în vedere alternativa chineză.

Însă, dincolo de asta, gazoductul Nord Stream 2 este o ilustrare simbolică a legăturilor extrem de strînse, în plan economic şi politic, existente între cele două părţi. După cum subliniază autorii raportului citat mai sus, „penetrarea de către Rusia a cercurilor politice şi intereselor de afaceri germane s-a dovedit a fi deosebit de reuşită”. Un rol special îl joacă din acest punct de vedere fostul cancelar Gerhard Schroder, cel care a semnat în 2005 cu Vladimir Putin acordul privind prima fază a gazoductului Nord Stream, în valoare de $7 miliarde. Ulterior, liderul de la Kremlin, cu care se află în relaţii extrem de apropiate, l-a recompensat oferindu-i poziţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie al corporaţiei care gestionează proiectul. Un alt amănunt interesant este că Director General al consorţiului ruso-german este Mathias Warning, un fost ofiţer STASI (Serviciile Secrete ale Germaniei de Est) pe care Putin îl cunoaşte din perioada în care s-a aflat la structura KGB din Dresda. Pentru a scoate în evidenţă semnificaţia acestor detalii, un fost oficial american făcea o comparaţie plastică într-o videoconferinţă recentă CSIS – Atlantic Council cu tema Nord Stream 2: „imaginaţi-vă cum ar fi ca George W. Bush sau Barack Obama să ocupe poziţia de preşedinte al unui consorţiu chinezo-american al cărui principal actor ar fi Huawei?”.