Glose la Eminescu

Aceasta-i prima mea poezie inspirată de/ închinată lui Eminescu. (Am mai scris doar una.) Eram la Ipoteşti, la prima ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „M. Eminescu” (octombrie 1968). Cred că erau prezenţi vreo sută de poeţi/ scriitori din toată ţara. Şi, pentru prima dată, după ani şi ani, un autocar cu turişti din Basarabia. Atunci şi acolo, actorul (cu voce de aur) Ludovic Antal a recitat – tot pentru prima dată în public – „Doina” („De la Nistru pân-la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-s-a” ş.a.m.d.). Basarabenii s-au speriat, au crezut că-i o… provocare, că vor fi anchetaţi, arestaţi (la întoarcerea în „Republică”) şi s-au repliat spre autocar… Să nu uităm, era după înăbuşirea „Primăverii de la Praga”, cu toate reacţiile şi consecinţele (cunoscute). Poezia mea (scrisă ad-hoc şi recitată din balconul casei Eminovicilor) a apărut în volumul „Nocturne” (Junimea, 1971).

Nicolae Turtureanu, împreună cu Ana Blandiana, Laurențiu Fulga,și Lucia  Cireș, la Ipotești. Fotografie de Romulus Rusan. Arhiva Lucia Cireș.

* Cealaltă poezie (Starea vremii. Lui Mihai Eminescu), scrisă în ianuarie 1994 (şi inserată în volumul „Cuvinte încrucişate”, Editura Cronica, 1996), o reiterez aici şi-acum, întrucât conservă o stare de spirit mereu actuală (din nefericire): „Numele tău este inflorescenţă./ Tu însuţi eşti în zodii teiul sfânt./ Dacă îţi scuturi creanga, de-atâta grea esenţă,/ deodată prinde rodul cel mai arid pământ.// Ce arc deschide cerul cu tine! Ne desparte/ înfrigurarea unui nemărginit regat./ Deal-vale, şi deal-vale, şi-un dulce dor de moarte/ prin secolul aproape consumat.// Cel întrupat din lacrimă. Din piatră./ Pădure de simboluri a crescut./ Lacul îşi duce barca idolatră,/ marmora-şi trage sevele din lut,// ia chip cea pururi neîntruchipată,/ se logodeşte totul cu nimicul,/ caii mănâncă jar din ieslea-vatră./ Ce-i mai de preţ ajunse-acum ridicul.// Cu steaua de la Cana Galileii/ colindă, zdrenţăroşi, copiii străzii,/ pe când la Zoo, leii-paraleii-şi/ împart, fără de scrupul, grosul prăzii.// Ce i-ai dorit tu ţării, aşa rămase/ în noaptea lumii: ideal pierdut./ Unii-şi agită braţele nervoase,/ dar cei mai mulţi trăiesc tot în trecut.// E Bucovina-n doliu. Jumătate/ doar alt steag pus, aceeaşi închisoare;/ Prin Basarabii nu mai poţi străbate,/ că ies şi-aici muscalii de-a călare.// Ce-i drept, e drept: ţarii se mai schimbară,/ îi mai tăiară coada la Imperiu./ E altă piesă. Dar aceeaşi sfoară./ Răul îl guvernează acelaşi geniu.// Cât mai puţini, pe mai întinse spaţii./ Scăpaţi din frâie, se ciocnesc planeţii./ Unde nu-i foc, precis sunt inundaţii./ La bursa neagră-i zero preţul vieţii.// Iar noi? Actori într-un impus spectacol./ Rotiţe-ntr-un sinistru angrenaj./ Ochiul – la zid. Urechea – la oracol./ Când avem vrere, nu avem curaj.// Şi când avem curaj, e prea târziu./ Mereu e prea târziu – doar pentru unii./ Astfel compendiul astei lumi îl scriu/ doar paji de curte, hoţii şi nebunii.// Încât, aşa cum ne înveţi în Carte,/ mai bine-i să rămâi la toate rece./ Aproapele – mereu e mai departe,/ iar vremea ta – ca şi a lui – tot trece…”

* … „Ca la păsări, de vreo două ori pe an”, se abate asupra unora instinctul van al devoalării conspiraţiunii ce s-ar fi orchestrat întru scoaterea din circuit şi, mai mult de-atât!, omorârea lui Eminescu. Teoria circulă de vreo 25 de anişori, a fost forjată în câteva groase tomuri, în zeci de articole şi-n unele emisiuni pe la posturi tv senzaţionaliste, aflate în disperată căutare de audienţă. Articolele din diverse reviste, cum şi cărţile, au o propensiune redusă, dar impactul radio-tv nu poate fi neglijat. „Unde-ai auzit mata toate prostioarele astea?”, l-am întrebat pe un taximetrist care se arăta cutremurat şi indignat de odiosul complot împotriva „Luceafărului poeziei româneşti”. „La televizor!” Într-adevăr, într-o seară, „la un televizor” (nu spui care, spre a nu-i face reclamă gratuită) se improvizase abundent pe tema asasinării lui Eminescu.

Lui Eminescu, precum se ştie, i-a dat un nebun cu o piatră-n cap. Dar – insinuează „conspiraţioniştii” – Eminescu fusese anume adus în bătaia pietrei, aşa cum, la vreun răzbel, cineva e pus în bătaia puştii. De ce? Întrucât Eminescu-gazetarul devenise extrem de incomod, ba s-ar părea că el însuşi complota, împreună cu cei de la Societatea „Carpaţii”, împotriva bunelor relaţii şi acorduri româno-austriece. Am rezumat aci esenţa teoriei conspiraţioniste. Un avertisment precum: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” este interpretat de „conspiraţionişti” drept un îndemn la suprimarea fizică a inclementului gazetar. De aici, tot scenariul, cu apocaliptice ramificaţii în timp şi-n spaţiu.

* Ideea căutătorilor de Elodii (vă mai amintiți de Dan Diaconescu-OTV?) este asta: Eminescu n-a fost nebun, Maiorescu şi ceilalţi junimişti „l-au înnebunit”, ca să scape de el. Şi fiindcă acesta nu se dădea dus, au fost nevoiţi să-l omoare, cu mâna altui nebun. Sar peste o mie şi unu de contra-argumente, spre a ajunge la două texte mai puţin cunoscute, reiterate şi comentate de cercetătorul ieșan Liviu Papuc, într-o relativ recentă antologie, Societari junimişti în documente. O scrisoare a unui „junimist de fundal”, D. Boghean, adresată lui Missir (junimist tot „de fundal”, dar ceva mai vizibil), e lămuritoare pentru starea sănătăţii lui Eminescu, în 1884, când îl vizitează, la Döbling: „…l-am vizitat pe Eminescu fără a mă prezenta lui, l-am putut vedea şi auzi – şi aceasta pentru a evita orice emoţie. Era cu o glugă pe cap făcută din coperta crivatului şi zice că e aci Buda, aci un brahman indian – că numără la alfabetul său egiptean – că Drul Obersteiner ar fi Heine etc. Agresiv nu fusese niciodată. Diagnoza nu era stabilită, se credea că ar fi fost „Progressive paralehse der Irren”/ „Afecţiune progresivă specifică nebunilor” şi se aştepta o schimbare, numai pentru a putea confirma această diagnoză ori modifica. (…) Azi însă Eminescu e de câteva săptămâni complet restabilit. Vin chiar acum de la Döbling, unde m-am întreţinut cu dânsul o jumătate de oră fără a fi putut descoperi în vorba lui nici o urmă cât de palidă de demenţă. Boala lui e pseudo-psihoză sifilitică (,) care a trecut cu iodul care l-a luat.(!) Nu-i melancolic, dar psihic deprimat. Grija lui este sărăcia. Nu ştie cine l-a trimis şi în ce condiţii se află în ospiciu şi mai ales cine are să-l scoată. Când i-am spus că ar fi bine să iasă – odată a venit la Viena – mai ades, el îmi mărturisi că e tare sărac, n-are nici un ban, ceea ce e momentan realitate.”

Scrisoarea lui Boghean are ca scop sensibilizarea junimiştilor, întru ajutorarea financiară a poetului, ceea ce s-a şi întâmplat (nu doar atunci, ci mai mereu, după aceea). Dr. Obersteiner recomandă externarea pacientului, ferirea lui de orice „încordare mentală (care) ar fi tare nefolositoare” şi petrecerea „câteva luni într-o climă caldă liniştit pentru a se putea restaura complet şi ieşi din stadiul de convalescenţă în care se află”. Ceea ce, iarăşi, s-a întâmplat, îndeosebi prin râvna lui Maiorescu, recunoscut chiar de dr. Obersteiner, drept „conducătorul principal al soartei lui Eminescu acum”.

Clima caldă a aflat-o Eminescu la Veneţia, unde a fost însoţit de amicul Chibici. O relatare asupra sejurului veneţian o află Liviu Papuc în Jurnalul unui alt junimist „de fundal”, Teohari Antonescu, care inserează mărturia lui Maiorescu: „Când s-a văzut Eminescu în Veneţia, pe lac în gondolă – ştiţi că acolo gondola este ceea ce e birja la Berlin şi droşca – şi canalul frumos de văzut noaptea pe lună, sau ziua cu cerul albastru – e înfiorător pe întuneric – şi când a văzut clătinîndu-se barca şi apa neagră a canalului şi zidurile înalte ale caselor importante şi interesante de văzut ziua sau noaptea pe lună, a pus braţul pe gâtul lui Chibici: «nu mă omorâţi, iertaţi-mă». Dacă a văzut Chibici că întâia zi aşa, a doua zi tot aşa, a treia, a patra, atunci a pornit-o la Florenţa. Aici Eminescu, vesel, îşi mai revenise în simţiri, la urmă însă – partea etică a inteligenţei sale se pierduse – a cerut pe ce bani sunt ei acolo. Şi cum Chibici îi prezenta bilanţul, Eminescu nu s-a liniştit până nu şi-a apucat partea sa, jumătate din suma spusă de Chibici, şi punând-o în buzunar a pornit-o spre ţară singur, fără să ştie Chibici. Şi fiindcă nu vroia să cheltuiască banii a plecat pe jos. Noaptea l-a apucat pe drum, a dormit prin şanţuri, prin noroiuri, şi după ce s-a obosit cu totul s-a culcat în canalul cu murdării al oraşului; acolo a fost găsit de oamenii poliţiei şi dus la dr. Chibici. S-au reîntors amândoi în ţară, dar de atunci partea bună a lui Eminescu dispăruse şi scânteia inteligenţei, partea luminoasă se stinsese cu totul, era o carne fără simţ şi fără pic de inteligenţă”.

Sunt avataruri – penibile, insuportabile de noi chiar și la o simplă lectură – ale unui om bolnav, lipsit nu de inteligenţă, cum crede memorialistul, ci de coerenţă şi de percepţie a realităţii. Precum se ştie, Eminescu îşi va reveni pentru câţiva ani. Apoi boala îl va doborî iarăşi – şi definitiv. Ca să imaginezi – 120 de ani mai târziu! – o cabală împotriva sa, organizată chiar de prietenii şi susţinătorii lui morali şi materiali – mi se pare scenariul unor minţi cărora nu le-ar strica un consult medical…

* Despre „conspiraţionişti nevrotici” a glosat şi Andrei Pleşu, într-un mai vechi număr al revistei „Dilema veche”: „Ce n-au ştiut D. Caracostea, G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, D. Morăraşu, Edgar Papu, Constantin Noica, Perpessicius, Vianu sau Ion Negoiţescu, ştiu Gheorghe Funar, George Roncea, Dan Diaconescu, Nicolae Georgescu şi N.D. Petniceanu din Mehadia: Eminescu a fost asasinat de serviciile secrete austro-ungare (alţii spun că de Ohrana ţaristă, de evrei sau de extratereştri). Prea era patriot! Grav e că asasinatul a fost facilitat de alţi câţiva români cu care, de altfel, ne mândrim: Titu Maiorescu, P.P. Carp, Ioan Slavici, toţi agenţi ai străinătăţii. Aşa slujim noi ţara! Consolidăm prestigiul unui român şi demolăm, pentru asta, prestigiile altor trei. Dar consolidăm astfel, cu adevărat, prestigiul lui Eminescu? Are anvengura lui nevoie de asemenea provinciale scenarii poliţiste?”

Întrebări retorice.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist