Hardughia

În iunie 1963 buldozerele socialismului biruitor distrugeau, în numele sistematizării şi modernizării, o clădire emblematică pentru lumea intelectuală şi academică a Iaşului: Academia Mihăileană. Cum în acele vremuri intelectualii erau cuminţi şi şovăielnici, temători să nu fie clasaţi drept „duşmani ai poporului” şi trimişi în gulagurile lui Gheorghiu-Dej (alături de floarea intelectualităţii interbelice, de studenţi şi civili nevinovaţi, încarceraţi aleatoriu de un regim criminal!) au plecat capul şi s-au făcut că nu văd monstruoasa mutilare a istoriei şi culturii naţionale săvârşită la ordinul unor tovarăşi care aveau „la bază” şcoli profesionale şi, într-un singur caz, „facultatea muncitorească”. Ce te-ai fi putut aştepta de la nişte „soldaţi credincioşi ai partidului”, trimişi să înfăptuiască hotărârile înţelepte ale conducerii centrale „de partid şi de stat”. O singură reacţie a fost consemnată de arhive: un memoriu timid, nesemnat, dar susţinut de rectorul universităţii, matematicianul Ion Creangă, prin care era trecută în revistă istoria glorioasă a acelui aşezământ care adăpostea atunci sediul filialei Iaşi a Academiei Române. Povestea acestui memoriu a fost refăcută istoric şi nuanţată cu note de distinsul profesor şi istoric Ioan Toderaşcu², odată cu proiectul creării şi realizării Muzeului Universităţii din Iaşi, şi azi un exemplu strălucit de muzeografie privată.

În fond de ce s-a făcut atâta caz de această dărâmare şi ea nu a fost uitată nici în zilele noastre (pe 16 iunie 1995, la 160 de ani de la crearea Academiei Mihăilene, Fundaţia Acremis şi primarul Simirad marcau printr-un mic monument cu o placă comemorativă, între cinematograful „Victoria” şi blocul „Tarom” locul unde fusese celebra rotondă cu o „cupolă de inspiraţie turco-bizantină” dărâmată în 1963), fiind considerată un simbol al barbariei sitematizatoare comuniste? Înfiinţată la sugestia lui Gh. Asachi, apropiat consilier al domnitorului Mihail Sturdza (de unde, fireşte, şi numele academiei!), aceasta a fost prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, în care existau cursuri atât la nivel gimnazial, cât şi universitar, cursuri ţinute de mari figuri intelectuale şi academice ale vremii (între mulţi alţii, Eftimie Murgu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Iacob Cihac, Mihail Kogălniceanu). Funcţionând în două corpuri (casele Cazimir – blocul „Tarom” de azi şi casa Voinescu – sediul Colegiului Naţional de azi) unite, din motive practice şi arhitecturale de un arc pe sub care puteau trece trăsurile (şi care a dat, desigur, numele străzii!), academia/universitate a funcţionat până în 1847, după care a fost transformată în colegiu francez şi, din 1856, Grigore Alexandru Ghica instituie primele facultăţi (Drept, Filosofie şi Teologie) care vor constitui baza universităţii din Iaşi ce va fi înfiinţată de Al. I. Cuza în 1860. Odată cu mutarea universităţii în sediul nou (actualul rectorat UMF), în casele Cazimir va funcţiona Şcoala de Belle Arte şi Pinacoteca, arcul şi clădirea Voinescu fiind dărâmate în 1890 când se construieşte actualul sediu al Colegiului Naţional, iar din 1949 devine sediul Academiei noi, proletcultiste, peste care partidul va construi cinematograful „Victoria”, în 1963 şi apoi, după 1977, blocul de locuinţe în picioare şi azi.

Înaintat conducerii centrale în martie 1962, memoriul academicienilor, sprijiniţi de profesorul Berlescu – prorector al Universităţii şi de Gh. Ungureanu – director al Arhivelor Statului Iaşi, a rămas, fireşte, fără ecou. De fapt, decizia fusese luată încă din 1960 când planul de sistematizare al Pieţei Unirii prevedea dărâmarea imobilelor vechi din zonă, fiind discutat într-o şedinţă a Sfatului Popular Iaşi în urma căreia, bineînţeles, a fost aprobat. Pe baza acestui plan de sistematizare, decizia de dărâmare a Academiei Mihăilene a fost luată fără sfială de conducerea de partid şi, deşi procesul-verbal al acestei şedinţe a fost trecut ulterior la secret, el a putut fi consultat, la finele anilor 70, graţie tovarăşului Petru Enache, secretar al CC al PCR cu propaganda şi cultura, de chiar unul dintre soldaţii care fuseseră chemaţi să înlăture, cu târnacopul, bucăţile din zidurile dărâmate ale clădirii fostei Academii Mihăilene. Soldatul cu pricina era un scriitor şi jurnalist influent, bine văzut la Bucureşti, cu excelente conexiuni la nivel central, apărat de Cornel Burtică atunci când Tovarăşa a vrut să-l urechească pentru că publicase la Editura Junimea din Iaşi, romanul controversat „Bunavestire” a neobositului (atunci!) călător Bucureşti-Paris-Munchen şi retur, Nicolae Breban. Astfel, „soldatul” Mircea Radu Iacoban scrie „Hardughia. Proces verbal dramatic” la începutul anilor 80 şi i se joacă premiera în 1982, după multe tribulaţii ale cenzurii³, care finalmente, în 1984, trece totuşi acest text dramatic la index, interzicând montarea lui în teatrele din ţară. Cum piesa înfiera elanul distrugător al noilor sistematizări, nu mai trebuie explicat de ce deranja în plin avânt al distrugerilor ceauşiste.

Am recitit acum acest text, publicat în ediţia luxoasă de la Academie, şi cred că ar merita a fi rediscutat, poate cu o montare de teatru documentar în care să fie devoalat şi subtextul acelor timpuri, complet neinteligibil astăzi pentru publicul tânăr. Cum eu, ca un neobosit arhivist, îl tot ademenesc pe domnul Iacoban să-şi constituie fondul personal la Arhivele Naţionale Iaşi, ştiu, inevitabil, şi detalii despre partea ascunsă a întregii afaceri, despre complotul local înscenat de trepăduşii care îl detestau şi invidiau pe autor, despre venirea intempestivă a şefului propagandei, arhitectul cultului personalităţii lui Ceauşescu (de neuitatul Dumitru Popescu zis „Dumnezeu”!) la Iaşi, care părea că-i va lua capul îndrăzneţului autor, dar care, parşiv, i-a umilit până la urmă pe tolomacii puşi pe răfuială, şi mai ştiu, desigur, şi contextul în care acest text dramatic apărea. Poate că toate acestea ar merita a fi readuse în faţa unui public care nu mai are niciun reper istoric legat de toată tevatura şi nici nu ştie nimic despre Academia Mihaileană. Nu de alta, dar un raport recent arăta că după 1990 au fost distruse, din neglijenţă, ticăloşie şi interese imobiliare, mai multe monumente decât în perioada ceauşistă!

¹ Iacoban, Mircea Radu – Hardughia, Bucureşti: Ed. Academiei, 2021, 645 p.

² Plecând de la monografia Academiei Mihăilene scrisă de Dan Bădărău (Junimea:1987), profesorul Toderaşcu pune în scenă cu acribie istorică şi talent literar întregul dosar al chestiunii, cu articulaţiile sale istorice, politice şi umane. Vezi: http://hui.uaic.ro/hui/HUI.3.2012.175-198.pdf, consultat pe 26.06.2021

³ Ar fi util, poate, de amintit iubitorilor tineri de „cancel culture” că în dictatura comunistă o echipă de cenzori vizionau în avanpremieră spectacolele de teatru şi aprobau sau nu prezentarea lor către public (de multe ori cu intervenţii grosolane în text sau în montare, astfel ca acestea să fie „pe linie” şi să nu contrazică propaganda de partid).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor