Hitozukuri, eșecul statului nipon într-un proiect de inginerie socială

Șintoismul, religia tradițională, reprezintă doar un sistem de credințe populare, fără un fondator identificat, de aceea nu poate fi comparată cu marile religii revelate (Creștinismul, Islamul). Budismul, care a jucat un rol preeminent în Japonia până la mijlocul secolului al XIX-lea, a influențat numeroase obiceiuri (înmormântări, vizitarea mormintelor), la rândul lor fiind stimulate de confucianism, o cvasi-religie. Acestea două din urmă ofereau o „cale”, fiind cele mai apropiate de termenul de origine occidentală shūkyō, adică religie. Japonezii sunt profund legați de tradiții, obiceiuri și cutume religioase vechi, se comportă sincretic, amalgamând credințe eterogene. Din aceste motive, ei prezintă mai degrabă o formă hibridă de spiritualitate, nefiind cunoscută ideea de a adera exclusiv la o anumită religie.

Fondatorul companiei japoneze de electronice Panasonic, Matsushita Kōnosuke (1894-1989), afirma în 1932, după ce a vizitat un sanctuar șintoist foarte cunoscut, că „Ființele umane au nevoie atât de prosperitate materială, cât și spirituală. Religia îi ghidează pe oameni dinspre suferință spre fericire și pace sufletească. Și afacerile pot contribui, de asemenea, prin asigurarea necesităților fizice necesare pentru fericire. Aceasta ar trebui să fie misiunea sa principală… Misiunea unui producător este de a învinge sărăcia prin producerea unei oferte abundente de bunuri. Chiar dacă apa poate fi considerată un produs, nimeni nu se opune dacă un trecător bea de la un robinet de pe marginea drumului. Acest lucru se datorează faptului că oferta de apă este abundentă și prețul acesteia este scăzut. Misiunea noastră ca producător este de a crea abundență materială prin furnizarea de bunuri la fel de abundente și ieftine ca apa de la robinet. În acest fel putem alunga sărăcia, aduce fericire în viața oamenilor și face din această lume un loc mai bun.”

Fără să fie neapărat un tip religios, Kōnosuke a atribuit succesul obținut ulterior de Panasonic acestei epifanii petrecute în 1932. În 1961, același personaj considera că misiunea companiei era aceea de „a crea oameni (hitozukuri) înaintea produselor.” Acest concept revoluționar, hitozukuri, a avut un impact puternic asupra multor altor filozofii manageriale. În 1962, prim-ministrul de atunci al Japoniei, Ikeda Hayato (1899-1965), l-a împrumutat și folosit ca linie directoare a administrației sale, fiind considerat un instrument pentru „câștigarea încrederii lumii prin valorizarea moralității, cultivarea virtuții, iubirea națiunii și a poporului său și dezvoltarea de abilități și tehnici.” Într-o perioadă marcată de desfășurarea Războiului Rece, în care Japonia era net inferioară din punct de vedere economic Occidentului, această marotă, deși destul de vagă și greu de operaționalizat, a funcționat în comunicarea politică și în relațiile internaționale. Se sugera că în lupta dintre bine și rău, dintre „capitalismul religios” și „comunismul ateu”, religia face diferența și constituie condiția necesară și suficientă pentru a obține prosperitate și putere. Pe plan național, Ikeda propovăduia convingător apelul la internalizarea și manifestatea probității morale a individului ca factor esențial în creșterea prosperității Japoniei. Mai concret, el considera că nu lipsa bunurilor materiale trebuie să îi preocupe pe cetățeni, ci pe cea a religiozității, mult inferioară competitorilor occidentali. Religiozitatea era ingredientul-minune care putea să construiască un model uman care să fie capabil să asigure prosperitatea durabilă a națiunii și procesul economic și tehnologic de catching up. Cu alte cuvinte, nu aptitudinile, abilitățile și punerea în aplicare a cunoștințelor tehnice ar fi făcut diferența, ci inocularea și conștientizarea unui simț al vocației! Asemenea a două roți ale unei mașini care deși funcționează independent, ele sunt complementare și sinergice…

Japonia era marcată de pierderea celui de-al Doilea Război Mondial, iar amintirea atacului nuclear de la Hiroshima și Nagasaki era încă vie în mentalul colectiv. Reconstrucția țării după acest deznodământ se realiza greoi, cu mari eforturi financiare și umane. Atmosfera generală era dominată de o degradare morală și de un „vid spiritual” care au generat, printre altele, creșterea spectaculoasă a delicvenței juvenile. În atare condiții, politica națională hitozukuri a avut drept obiectiv principal creșterea religiozității tinerilor japonezi pentru a redobândi probitatea morală, spiritul civic și simțul vocației. În această direcție, în 1963, s-a decis identificarea trăsăturilor cetățeanului japonez model, muncitor și plin de calități și virtuți, caracteristici care, prin procesul educațional din școlile publice, să poată fi inculcate tinerilor pentru a deveni un astfel de prototip uman. Comitetul însărcinat a observat că, printre cauzele acestui „vid spiritual”, se numărau viziunea mecanicistă (kikaika) despre om, privit asemenea unei rotițe dintr-un mecanism de ceasornic, și „animalizarea” (dōbutsuka) acestora de către științele naturale, care îl reduceau doar la „carne și oase”. Mai mult, Comisia a evidențiat că exista o incongruență fundamentală între consumerismul hedonist și religiozitate. Pentru ca societatea să nu rămână la stadiul de a produce bunuri și servicii exclusiv pentru a hrăni poftele animalice din oameni, era nevoie de o reconciliere activă cu „forța vieții spirituale” (seishin teki na seimei). Așadar, era deja evident că acea figură a cetățeanului japonez ideal sau model trebuia să se sprijine în primul rând pe religiozitatea personală, apoi pe patriotism sau profesionalism.

Afinitatea modelului normativ japonez propus față de teoriile sociologice ale lui Max Weber sau Émile Durkheim era evident. Dacă Weber arătase rolul activ jucat de sentimentul creștin al vocației (beruf) în ascensiunea capitalismului în Occident, atunci aceeași atitudine față de muncă trebuia să fie forța motrice a construirii unui model uman devotat comunității și dornic de perfecționare și auto-dezvoltare. Durkheim era invocat cu privire la teoria sa legată de natura funciarmente religioasă a lui homo sapiens, astfel că planificatorii japonezi întăreau ideea că religia contribuie din plin la coeziune socială și rezistență la risc, eșecuri sau provocări. În 1966, a fost promulgată în mod oficial politica „Figurii umane pe care se poate spera/ pe care se poate conta”.

Budismul a militat din plin pentru o astfel de inițiativă, evidențiind rolul preeminent al misiunii (shimeikan), ca formă de satisfacție spirituală, în încercarea de a construi fericirea întregii comunități. Însă imaginea creată de acesta era destul de diferită de modelul gândit de Ministerul Educației. În cele din urmă, proiectul guvernamental a eșuat lamentabil. Deși relația dintre pietate și dezvoltare economică putea fi demonstrată, a devenit evident că era o utopie ca sistemul public de educație să reușească să crească nivelul de religiozitate a elevilor japonezi și să construiască triada instruire confesională-creștere moralitate-sporire know-how.

Ce nu a reușit statul prin stimularea religiozității, a reușit însă sistemul corporatist care promitea salarii ridicate și o poziție socială privilegiată. Sistemul educațional ajunsese să devină aproape inuman încă de pe la mijlocul anilor 1970. Sistemul implementat al școlilor de pregătire (juku) presupunea meditații contra cost suplimentare pentru elevi, părinții și societatea punând presiune pe aceștia, investind din ce în ce mai mult pentru ca să aibă un viitor strălucit, riscând să îi transforme în roboți lacomi, superficiali și egoiști. Companiile japoneze au beneficiat de pe urma calităților inculcate prin sistemul juku, angajații fiind deja „dresați” să facă față presiunii, oboselii, stresului și obiectivelor agresiv stabilite.

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. și director al Departamentului de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor