Iată ce scria ministrul ieşean Victor Costache în urmă cu cinci ani: Poveste de Crăciun

Meseria mea nu este de scriitor sau de ziarist. Eu sunt medic, chirurg cardiovascular şi toracic, şi simt nevoia să împărtăşesc cu voi această întâmplare.

În ajun de Crăciun, într-o frumoasă dimineaţă de decembrie, îmi vedeam de rutină mea zilnică de la Spitalul European Polisano din Sibiu, unde lucrez. Făcusem vizită de dimineaţă, eram mulţumit.

Pacienţii noştri erau foarte bine, mă simţeam uşurat, după zece zile tensionate în care operasem numeroase cazuri dificile, cu pacienţi veniţi la noi din toată ţară. Am avut chiar puţin timp să mă uit la Munţii Făgăraşului, semeţi şi sălbatici, parcă făcuţi să dea forţă şi putere celor care îi admira. Oraş frumos şi plăcut Sibiul, mă gândesc, aproape cu voce tare.

Ca doctor ce am profesat atâţia ani în Franţa, aveam nostalgia unui oraş ca Grenoble, înconjurat de Alpi, dar cel mai mult îmi era dor de Iaşiul meu natal. Mă uitam la ceas, deoarece în acea dimineaţă îmi amânasem plecarea în concediu pentru a face o scurtă intervenţie de rutină, un anevrism de arteră humerală. Tocmai o terminasem şi aşteptam că pacienta să se stabilizeze, pentru a putea pleca într-o scurtă vacanţă, după zece luni de activitate neîntreruptă.

Deodată sună telefonul. Sunt anunţat că un cetăţean străin, venit în vizită la noi în spitalul Polisano, şi-a pierdut cunoştinţa, iar diagnosticul pus în urgenţă de colegii mei cardiologi din Heart Team este unul dramatic: o disecţie a întregii aorte, de la ieşirea din inima şi până la arterele membrelor inferioare. Computerul tomograf realizat în următoarele minute confirmă teribilul diagnostic. Suntem în faţă celei mai mari urgenţe din medicină, în care arteră principală din organism este sfâşiată de sus până jos, iar şansa de supravieţuire a pacientului în absenţa unei intervenţii chirurgicale complexe realizată în mare urgenţă este zero.

Bineînţeles că am intrat imediat în sala de operaţie. Când ai un caz atât de grav, orice gând legat de sărbători dispare imediat. În momentele dinaintea unei astfel de intervenţii cifrele reci ale statisticilor medicale te covârşesc: chiar realizată în cele mai bune condiţii, mortalitatea citată de registrul internaţional al disecţiilor de aortă este de 30%.

Dar am mare încredere în echipa mea, de excelenţi profesionişti, cu care operez de mai bine de un an şi cu care am realizat peste 160 de intervenţii pe cord deschis, cu o mortalitate de sub 1%. Îmi da încredere şi experienţă mea în domeniul chirurgiei aortei, dobândită după atâţia ani de muncă asiduă la Spitalul Universitar din Grenoble, unul din cele mai mari centre medicale din Europa. De asemenea ştiu că din 2009 nu am mai pierdut nici un pacient pe care l-am operat pentru o disecţie de aortă, în Franţa, Canada sau la Sibiu.

Ştiu şi că ar putea veni o zi când statisticile reci şi această boală necruţătoare mă vor învinge. Dar mă rog să nu fie astăzi.

Au urmat cinci ore epuizante de lucru contra cronometru. Într-o coordonare perfectă am reparat ruptura aortei, a valvei şi a rădăcinei aortice, am înlocuit întreaga aorta ascendentă, o mare parte a crosei, în hipotermie profundă (temperatura pacientului a fost coborâtă la 26 grade) cu un protocol complex de perfuzie şi protecţie a creierului şi a inimii.

Operaţia dificilă a decurs foarte bine şi pacientul a fost trezit în câteva ore. După ce am finalizat intervenţia, am reuşit să o încurajez pe soţia pacientului şi pe restul familiei.

Ei şi-au pus unele întrebări la care nu mă gândisem şi la care nu am găsit răspunsuri:

– Cum de s-a întâmplat că pacientul să se afle în vizită la singurul spital din regiunea centru care are profesioniştii şi dotarea pentru efectuarea unei operaţii de asemenea anvergură? Iar eu, singurul chirurg care poate să realizeze această intervenţie în Sibiu, să fiu prezent în acel moment, ştiind că orice întârziere ar fi fost fatală?

– Nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reuşit să mă împiedice să lucrez în România cei care timp de opt luni au blocat în 2013 procesul de recunoaştere a diplomelor mele din Franţa (ce ar fi trebuit să dureze opt minute în cazul meu – cu examenele de specialitate şi de primariat date la Paris cu unii din cei mai reputaţi profesori din Europa)?

Oare câţi pacienţi au norocul acelui pacient? Domnul respectiv a avut şansă unei asigurări de sănătate de stat, europeană, care acoperă automat costurile aferente oricărei urgenţe medicale, fără a se face diferenţa între un spital privat sau public.

Oare de ce în România legea asigurărilor de sănătate este în continuare blocată? Oare de ce nu primim fonduri pe chirurgie cardiovasculară pentru a trata toţi pacienţii din regiune, în condiţiile în care Spitalul European Polisano este singurul din judeţele Sibiu, Albă, Vâlcea, Hunedoara unde se realizează chirurgie cardiovasculară şi cardiologie intervenţională?

Din păcate bolnavii sunt trimişi cu elicopterele şi salvările la multe ore distanţă, cu risc suplimentar de accidente, scăzându-se dramatic şansele lor de supravieţuire, în ciuda memoriilor făcute de instituţia noastră de mai bine de un an tuturor instanţelor răspunzătoare de finanţarea sistemului sanitar.

Oare să fi fost noroc? Eu consider, dragii mei, că a fost o minune. Este o minune de Crăciun.

E foarte greu că atâţia factori să fi concurat fără intervenţia Divină. De aceea, ar fi bine să ne rugăm în acest sfârşit de an pentru sănătatea tuturor şi să ne dorim ca toate aceste urgenţe nefericite să se termine la fel de bine. Să ne rugăm pentru personalul medical care îşi face permanent datoria şi pentru toţi pacienţii aflaţi în suferinţă! Şi nu uitaţi să credeţi în miracole!

V-a scris, din România, Victor Costache, un medic fericit

SURSA: tribuna.ro