Imagini din Pateric

*

În Pateric se spune că la Avva Pimen s-a dus un frate şi a zis: „Ce să fac, părinte, că-mi vin tot felul de gânduri rele în minte”. Şi Avva Pimen a răspuns: „Opreşte vântul! Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vântul!”.

Şi fratele a zis: „Nu pot să opresc vântul!”.

Iar Avva Pimen a continuat: „Aşa cum nu poţi opri vântul, aşa nu poţi opri nici gândurile rele ce-ţi frământă cugetul! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!”

În timp ce vorbeau în deşert se stârni o furtună, iscată ca din senin.

„Ce să facem? întrebă fratele. Unde să ne asundem?”

„Nu ne putem ascunde nicăieri în faţa urgiei Dumnului. Să ne lăsăm dar în genunchi şi să implorăm cerul să nu se mânie pe noi…”

Şi spunând aceasta, Avva Pimen îşi ridică braţele spre cer. Iar urgia se potoli la fel de brusc cum se pornise. Rămaseră în aer doar firele de nisip cuprinse de vârtej, ca un semn al mâniei Domnului.

*

Dacă mi-ar apărea deodată în faţa ochilor tot pământul pe care l-am săpat, spunea deseori tata stând în cerdacul casei noastre de la Doi Peri şi privindu-şi bătăturile din palmă, m-aş speria de moarte. Căci cât pământ am întors pe dos, mi s-ar ivi în faţă un munte poate la fel de înalt ca Vârful Omul din Munţii Bucegi.

Şi după un timp de gândire, având oareşicare îndoielii, tata adăuga: Ei, poate nu chiar cât Vârful Omul, ci cât Muntele Găina din Ţara Moţilor, acolo unde se adună în cea mai apropiată duminică de ziua Sfântului Ilie fetele de măritat, aducând cu ele lăzile de zestre. Mi-ar fi plăcut ca pe pământul pe care l-am săpat de-a lungul anilor să aibă loc nunţi şi botezuri. Şi apoi, mă mai gândesc şi la nunta mea, care nu are nici o legătură cu muntele ăsta, mai bine zis, mă gândesc la lada de zestre a mamei tale, plină de tot felul de fuste, de rochii, de ghete şi de panglici colorate, printre care văd acum răsărind şi nişte mătănii…

Doar la nunţi şi botezuri, la înmormântări nu te gândeşti, tată? îl întrebam.

Dacă m-aş fi gândit şi la înmormântări, ţi-aş fi spus că mi-a apărut în faţa ochilor nu Muntele Găina, ci Sfântul Munte Athos, acolo unde stau şi se roagă în chiliile săpate în stâncă lor o mulţime de călugări de toate naţiile. Poate s-ar ruga vreunul şi pentru mine. Sunt însă păcătos şi nu îndrăznesc să fac o astfel de comparaţie. Şi, la drept vorbind, între viaţă şi moarte, voi alege întotdeauna viaţa, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Mă gândesc nu numai la Muntele Athos, ci la Lavra Pecerska, unde se află nenumărate edificii, catedrale măreţe şi biserici sculptate în stâncă pline de moaşte de sfinţi, chilii şi clopotniţe, dar şi ateliere de pictură şi de croitorii pentru veşminte îngereşti. Mi se arată în faţa ochilor aceste minunăţii, iar eu mă uit la ele cu sufletul cuprins de teamă că am păcătuit gândindu-mă cumva că toate aceste frumuseţi împodobesc pământul pe care l-am săpat, şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte. Şi spunând acestea, tata îşi făcea cruce, oftând adânc.

Dar, deşi am săpat atâta pământ, continua el după un timp, privind stejarul secular aflat în mijlocul grădinii noastre, cam fost întotdeauna atras de apă. De aceea am făcut diguri pentru tot felul de iazuri şi heleşteie. În spatele lor s-a adunat apa. Apă cât cuprinzi cu ochii. În adâncurile heleşteielor săpate de mine se ascundeau peştii şi broaştele, iar deasupra pluteau raţele, şi gâştele, şi lişiţele, şi cocostârcii şi alte păsări sălbatice. Uneori, seara, mi s-a părut că le aud rugându-se Domnului pentru mine şi pentru tot neamul meu.

Alteori îl întâlneam pe tata la răsăritul soarelui stând cufundat în gânduri pe malul micuţului heleşteu aflat peste drum de curtea noastră, cu picioarele scufundate în apă. Îi vedeam creştetul pleşuv şi barba printre trestiile şi papura răsărită la marginea iezuleţului oglindindu-se în apă. Privindu-şi cu atenţie chipul cufundat în adâncuri, ondulându-se deasupra norilor, tata arunca mici firimituri de pâine pe luciul apei. O mulţime de peştişori mici cât unghiile, înotau printre degetele răsfirate ale picioarelor sale. Alţi peştişori păreau că-i ciugulesc pleoapele şi fruntea. Se ivea câteodată, făcând mişcări ondulatorii, şi câte o lipitoare cu trupul lucios, la fel de colorat ca o salamandră. Privind-o cum îşi lipeşte ventuza de gamba piciorului său, tata spunea:

Uite aşa s-a stins din viaţă, slăvit fie-i numele în veci, preacuviosul Ambrozie. S-a stins la 96 de ani, scufundându-şi picioarele în apa heleşteului, într-o dimineaţă de vară când soarele se ridicase de-o suliţă pe cer. Venise când abia se crăpa de ziua şi-şi cufundase picioarele în apă, iar lipitorile au supt aproape tot sângele din trupul său fragil. Nici nu a simţit când şi-a dat duhul. L-au găsit spre amiază. Muştele şi albinele, dar şi libelulele, şi fluturii roiau în jurul lui.

Ce moarte frumoasă. Demnă de un sfânt.

*

Străbunicul meu Foma, tatăl bunicii mele Tatiana, cel care, după cum spunea lumea, a găsit o olicică plină cu galbeni şi şi-a cumpărat peste noapte o moşie de 50 de hectare, era atât de împătimit de vânătoare, încât înhăma caii la sanie şi pe cel cumplit ger, şi nu se întorcea acasă decât atunci când sania era aproape plină de iepuri împuşcaţi dintr-o singură împuşcătură.

Iar când se întorcea în sat chiuia şi trăgea focuri de armă în aer şi petrecea la cârciumă cu bărbaţii din sat, împărţindu-şi cu ei frăţeşte prada.

Din pricina vânătorii şi-a pierdut într-o astfel de escapadă piciorul care i-a îngheţat în cizmă şi a trebuit să fie amputat. Dar nu s-a lăsat biruit, ci şi-a continuat escapadele, înfruntând viscolele ce răvăşeau pe vremuri satele din nordul Bucovinei.

După o astfel de escapadă s-a întors într-o dimineaţă când abia se crăpa de ziuă aproape îngheţat, dar cu sania aproape plină de vânat. A vrut să se încălzească şi s-a urcat pe cuptor, unde din pricina trecerii bruşte de la frig la cald a aţipit de cum a închis ochii. Şi a aţipit pentru totdeauna, visând că i-a crescut piciorul amputat la loc. A murit cu zâmbetul pe buze.

Din pricina lui familia mea a avut de pătimit în anii comunismului. Am fost consideraţi culaci şi aproape alungaţi din sat.

*

„Pe măsură ce urci spre vârful societăţii – spunea Balzac – găseşti tot atâta noroi ca la societatea de jos; numai că acolo pe pisc, noroiul este zvântat şi poleit.”

În vremurile noastre noroiul din vârf nu mai e zvântat, nici poleit cu aur. Acolo până şi aurul a fost transformat în mocirlă. Iar liderii în travesti ce se tăvălesc târându-se prin el cu mişcări lascive ne amintesc de Shakira şi de videoclipurile sale.

*

Mi-am întrebat strămoşii, tulburându-le somnul de veci, de ce au fost atât de iertători faţă de cei care i-au prigonit de-a lungul veacurilor, determinându-i să ia calea pribegiei, şi mi-au răspuns cu glasul stins, năpădit de ceaţă:

Ne-am rugat pentru că nu am vrut să luăm răul cu noi, nici să-l lăsăm să bântuie prin ţară. Dacă am avut de suferit, am suferit cu voia Domnului pentru păcatele noastre vechi şi noi. Dar ne-am ferit să ne blestemăm ţara şi pe ţarii care ne-au schingiuit, determinându-ne să găsim adăpost pe alte meleaguri. Poate că vina a fost a noastră. De aceea, nu vrem ca din pricina nedreptăţii de care am avut parte să sufere cei care ne-au prigonit. Ne-am rugat pentru ei, după cum ne-am rugat şi pentru cei care ne-au adăpostit.

Adică, am întrebat, v-aţi rugat pentru împăraţii Austriei, pentru panii polonezi, pentru nemţi, pentru letoni şi pentru sultanii turci?

Ne-am rugat, sigur că ne-am rugat şi ne rugăm şi acum, chiar dacă trupurile celor care ne-au ocrotit s-au prefăcut demult în oale şi ulcele, sufletele lor însă mai bântuie pe vechile meleaguri, căutând alinare…

Dar bine, bine, le-am zis, v-aţi rugat la Dumnezeul vostru pentru sultani, dar sultanii sunt păgâni…

Chiar dacă sunt păgâni, ei cred în Dumnezeul lor, şi Dumnezeul lor ne-a ocrotit…

V-aţi rugat la Dumnezeul lor?

Ne-am rugat şi la Dumnezeul lor, dar şi la Dumnezeul nostru să le ierte păcatele şi să le facă inima mai blândă…

Şi Dumnezeul lor v-a ascultat?

Ne-a ascultat…

Dar, spuneţi-mi, dacă v-aţi rugat pentru ţari şi pentru sultani, v-aţi rugat şi pentru Lenin?

Lenin era Anticristul… A prigonit cumplit credinţa. Nu aveam cum să ne rugăm pentru el…

Dar pentru Iosif Vissarionovici Stalin v-aţi rugat?

Iosif Vissarionovici a fost însăşi Satana. Dacă nu ne-am rugat pentru Lenin, cum am fi putut să ne rugăm pentru Stalin?

Dar aţi spus că şi Petru cel Mare şi patriarhul Nikon, cel care a trimis anatema a asupra voastră, erau tot Anticrişti…

Poate că erau, dar noi ne-am rugat. Şi ne rugăm şi acum…

Aţi spus că vă rugaţi pentru Nikon… Dar pentru Avvakum vă rugaţi?

Ne rugăm, cum să nu ne rugăm. L-au schingiuit ca pe Hristos şi l-au ars pe rug… Dumnezeu să-i ierte… Ne rugăm pentru el, dar şi el se roagă pentru noi.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist