În aşteptarea rezultatelor RPL 2021

În funcţie de cifra reper, cea a populaţiei estimate a României la 1 decembrie 2021 (aproximativ 18,922 milioane de persoane, conform Institutului Naţional de Statistică) la care s-au raportat procentual numărul de autorecenzaţi şi recenzaţi, stăm surprinzător de bine la nivel naţional. La finalul zilei de 31 iulie 2022, numărul recenzaţilor era de 18,148 milioane persoane, ceea ce înseamnă că au fost confirmaţi 95,9% dintre locuitorii estimaţi. În intervalul celei de-a doua etape a recensământului, ce s-a desfăşurat până în prezent, imediat după finalul înregistrărilor propriu-zise, au mai rămas de confirmat ceva mai mult de 770 de mii de persoane.Mă rog, sau de infirmat.

La finalul perioadei de înregistrare, profesioniştii statisticii au încercatsă ne liniştească. Conform acestora, pentru aflarea rezultatelor finale, Institutul Naţional de Statistică are instrumentele identificării persoanelor cu reşedinţa obişnuită în ţară care nu au fost recenzate şi includerii lor în populaţia rezidentă la 1 decembrie 2021. Este o operaţiune complexă, de consultare a unui mare număr de baze de date şi registre administrative aflate în bazele de date ale recensământului ale INS şi actualizate în prima fază a recensământului (Vasile Gheţău, Recenzarea s-a încheiat. Se profilează o populaţie rezidentă înregistrată de 18,2 milioane locuitori, în contributors.ro).

Tare mă tem că iţele conflictului (statistic!) dintre populaţia cu domiciliul şi populaţia rezidentă, cea care contează în identificarea numărului de locuitori la RPL sunt atât de complicate, încât pentru localităţile în dreptul cărora şi-au înregistrat cu predilecţie domiciliul formal moldovenii răsăriteni nu avem prea multe repere logice pentru a estima cu o acurateţe rezonabilă populaţia.

Pe de altă parte, acest conflict între cele două categorii de populaţie a fost complicat şi de mişcarea de retur a unui număr important de emigranţi români, remigraţie determinată de criza pandemică. Printre specialişti există două opinii. Una dominantă, potrivit căreia populaţia rezidentă a ţării este mai redusă decât valoarea reper, ce se bazează pe faptul că emigraţia românilor e mai importantă cantitativ decât se estimează, şi o alta care introduce în ecuaţie şi mobilitatea post-pandemică. Potrivit celei de-a doua opinii, mişcarea de remigraţie a românilor din plină criză pandemică a fost mai importantă decât returul ulterior al cetăţenilor români în Occident, survenit după relaxarea restricţiilor. Câteva date preliminarii pentru mai multe UAT-uri ce au generat fluxuri importante de emigranţi confirmă această de-a doua opinie. Nu trebuie neglijată nici intervenţia autorităţilor locale, mai ales în cazul UAT-urilor de talie mică, în supraalimentarea populaţiei înregistrate. Motivele principale au fost finanţările, conservarea unor salarii mai importante, cât şi a unui număr mai mare de consilieri locali, toate aceste chestiuni depinzând de talia demografică a comunelor.

O altă sursă a conflictului statistic menţionat o reprezintă şi migraţia internă. Din această perspectivă, avem certitudinea că marile oraşe vor deveni mai mici, în condiţiile în care sub presiunea restricţiilor din perioada pandemică, categorii întregi de populaţie nu mai îndeplinesc cutumele înregistrării în dreptul localităţii în care îşi desfăşoară în mod normal activitatea. În primul rând e vorba de zeci de mii de studenţi, ce vor fi în marea lor majoritate absenţi din populaţia centrelor universitare. Cu excepţia majorităţii studenţilor străini, a celor domiciliaţi în centrul universitar sau a celor ce urmează specializări universitare ce au reclamat prezenţa fizică (specializări medicale, unele specializări tehnice), restul au făcut ore online. Cele mai mari perdante vor fi Bucureştiul, Clujul, Iaşul şi Timişoara.

Tot acest conflict statistic a alimentat şi incertitudinea dimensiunii unor indicatori ce intră în bilanţul total al populaţiei cu semnul „+”. Numărul de născuţi-vii e un exemplu. Schimbarea definiţiei acestui indicator la începutul perioadei intercenzitare (începând din anul 2012 sunt incluşi născuţii-vii ai căror mame aveau domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România a căror naştere a fost înregistrată la Oficiile de Stare Civilă – cf. TEMPO) se face vinovată de această stare de fapt. Oricum, acesta e singurul indicator pe care îl putem utiliza pentru a primeni valorile populaţiei rezidente din localităţile obiectiv a migraţiei formale basarabene.

Iată, de pildă, seria statistică a născuţilor-vii din dreptul municipiului Iaşi pare a avea date supraestimate cu 11 mii de născuţi-vii pentru aproape întregul interval intercenzitar (2012-2021). Doar din această perspectivă, populaţia rezidentă a Iaşului (311 mii locuitori – valoare aflată indirect din comunicatele DJS din vară) devine de aproximativ 300 de mii de locuitori. O alta corecţie, dar de data aceasta foarte aproximativă, ar putea fi dată de scăderea numărului de vize de flotant în 2020, fapt ce ar duce la o populaţie rezidentă a Iaşului de aproximativ 290 de mii de locuitori, valoare foarte apropiată de cea înregistrată la RPL2011. Dincolo de aceste corecţii, totul devine neclar în statisticile TEMPO. Restul componentelor conflictului statistic nu se mai lasă desluşite.

Doar apelând la estimări statistice construite pe baza evoluţiei unor indicatori economici şi sociali, precum numărul mediu de salariaţi sau numărul de locuinţe, în ecuaţia cărora am introdus şi cele nouă comune ce aparţin aglomeraţiei urbane (110 mii de locuitori – valoare medie estimată, destul de stabilă statistic) avem o convergenţă a populaţiei municipiului spre 290 de mii de locuitori. Însă, e greu de crezut că se vor mai adăuga peste 70 de mii de locuitori celor sub 220 mii înregistraţi până la 31 iulie (ultima valoare comunicată de DJS a fost de 205 559 recenzaţi la 24 iulie).

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi